În anul 1964, întreaga presa din regiunea Altaiului, nordul îndepartat al Rusiei, vuia despre un caz miraculos: o femeie de 40 de ani, din orasul Barnaul, murise si înviase dupa trei zile.
“Când am murit, nu am simtit cum sufletul mi-a iesit din trup, dar deodata, mi-am vazut corpul întins pe masa de operatie. Stiam ca am murit si asta nu mi-a trezit nicio emotie, de parca as fi vazut un obiect oarecare si nu trupul meu. Vedeam si auzeam cum medicii se straduiesc din rasputeri sa ma readuca în simtiri. Dintr-odata, m-am trezit într-o alta lume, unde nu existau nici case, nici oameni, nici animale, nimic din ceea ce mi-era familiar. O alee se întindea de-a lungul unui câmp cu iarba de un verde crud, o alee nici larga, nici îngusta, al carei capat se pierdea în zare. Soare nu se vedea, însa totul era invadat de o lumina splendida. Simteam ca nu sunt pe Pamânt si am fost cuprinsa de dorinta covârsitoare de a descoperi unde ma aflu. În stânga mea se vedea o poarta imensa, stralucind ca un soare orbitor, ce-mi amintea de poarta bisericii de la mine din localitate.
Când am întors privirea în dreapta, am vazut cum spre mine se îndreapta o femeie înalta, cu capul acoperit, cu o tinuta sobra, purtând o roba lunga, ca o haina monahala. Când picioarele ei atingeau pamântul, iarba se unduia sub greutatea pasilor, însa când talpa se ridica, firele ierbii stateau drepte, ca si cum nimic nu le strivise. Acum stiu ca femeia aceea era îngerul meu pazitor. Ajungând în dreptul meu, a rostit deodata: «Doamne, unde o trimitem pe femeia aceasta?». O voce tunatoare, dar blânda, a umplut aerul: «Trebuie trimisa înapoi! Timpul ei nu a sosit înca!». Apoi, m-am trezit în trupul meu, la morga.” obiectiv