Dupa câtiva ani, venind direct de la Aiud, parintele va observa cu mirare ca autobuzul cu care calatorea spre Agapia se oprise nefiresc de mult în mijlocul drumului. Întrebând curios ce se întâmpla, cineva l-a lamurit – tocmai trecea un cortegiu mortuar. Murise primarul. Murise aidoma cuvintelor profetice ale parintelui, care nu dorea raul nimanui, dar nici nu putea sa ascunda cuiva adevarul. Parintele vedea în duh si avertiza, la fel cum îi avertizase pe cei doi anchetatori ai sai, doua brute sfidatoare si fara credinta, care au început sa râda de cartile sfinte si de credinta în Hristos, nebanuind nicio clipa ca, nu peste mult timp, acele cuvinte rostite profetic de parintele Nicodim se vor împlini aidoma: unul dintre ei va muri într-un accident de motocicleta, iar celalalt se va sfârsi în chinuri groaznice, încercând sa salveze ceva lucruri din casa care îi luase foc în toiul noptii.
Asa era parintele – neclintit si vizionar. Vorbea putin, dar adânc si fara întoarcere. La Aiud, avea obiceiul sa se plimbe prin curtea interioara, mereu de la dreapta spre stânga, ca vrejul de fasole pe arac – altcumva era semn de avertizare ca s-a întâmplat ceva nedorit. Se plimba agale si surâdea mereu. Daca îl întrebai la ce anume se gândeste în acea clipa, parintele tresarea si, fara sa renunte la zâmbet, constata ca închisoarea e o scoala înalta, o facultate care te învata sa nu-ti pierzi niciodata nadejdea si sa nu judeci în nicio situatie aproapele. Toti oamenii sunt minunati, spunea el gânditor, amintindu-si cu multa emotie de gestul absolut impresionant al unui detinut, care, întinzându-i câteva felii de pâine strânse cu mare greutate, l-a rugat sa faca un parastas în amintirea parintilor lui! Ce îndemn minunat! Câta credinta si ce suflet plin de curatenie! Parintele era cu adevarat patruns de gestul acelui om simplu si fara multa carte, gest care îi arata (pentru a câta oara?) ca niciodata frumusetea sufletului nu se uita la simplitatea si saracia camarii trupesti în care se afla. formula as