«Nimeni nu poate traduce Cartea Apocalipsei asa cum trebuie, decât cei care vor trai vremurile acelea», dupa care a adaugat cu vocea tremurata de îngrijorare: «Eu cred ca suntem în vremurile acelea, si am putea încerca sa întrezarim ceea ce se vede acolo!».” De aici, de la aceste vorbe a iesit o mare si învolburata controversa, în care unii ziceau ca parintele facuse o profetie a sfârsitului de lume si altii îi certau pe acestia ca de ce si-au permis sa puna în seama parintelui vorbe si viziuni miraculoase.
Staretul Paisie evita sa se implice în vreun fel. Evita sa dea cuiva dreptate. Ceea ce îsi aminteste el, fara putinta de tagada, este acea zi în care, ca simplu calugar la Mânastirea Turnu, de pe malul Oltului, a venit la Bucuresti, pentru a-l întreba pe parintele ce sa faca: sa mearga la Athos sau nu. Parintele nu a zis nimic. Parca neauzind întrebarea, a scos o harta cu toate mânastirile din România si, miscându-si degetul din sud spre nord, a ajuns la Bistrita Nasaud. A privit îndelung harta, a oftat si, într-un târziu, a constatat cu tristete ca nicaieri în aceasta frumoasa parte de tara nu exista loc monahal, un schitulet, macar o farâma cât de mica de mânastire. În gestul si în vorbele lui puteai citi o multime de lucruri – si proorocire, si simplu îndemn. Vor trece multi ani pâna când tânarul monah Paisie sa paraseasca Turnu si sa ajunga staret la Parva, apoi la Nuseni, pentru a ctitori biserici, paraclise si locuri de primire pentru toti crestinii Nasaudului. De fapt, acesta este singurul lui regret. Regretul ca nu a mai apucat sa-i duca parintelui vestea cea buna si sa se bucure dimpreuna cu el. Cu o saptamâna înainte de a-si da ultima suflare, l-a vizitat la spital, unde se pregatea de marele drum si repeta întruna: “Vino, Doamne, Iisuse!”. Formula as