Acum 105 ani, în plina vara, se nastea filozoful Constantin Noica, la Vitanesti, judetul Teleorman. Cartile lui Constantin Noica au fost o hrana spirituala foarte pretioasa pentru generatii întregi dupa 1989, când a fost descoperit si redescoperit si când se forma o elita a tineretului nostru. Iesiti din comunism cu foame si sete de cultura, dar si de spiritualitate, de sensuri noi, cu trimiteri profunde, tinerii au gasit în cartile lui Noica împlinirea perfecta a acestor nevoi.
Mitropolitul carturar Antonie Plamadeala a tinut un elogios cuvânt cu prilejul înmormântarii filozofului la data de 6 decembrie 1987. Cuvântul a fost alcatuit folosindu-se de „Adsum“, numar unic publicat si scris de Noica în 1942, un articol la moartea lui Sahia si un altul despre moarte, publicat în revista „Familia“.
Iata un fragment din ceea ce a spus atunci ierarhul: „L-a preocupat, precum stiti, o viata întreaga, devenirea. Si l-a preocupat pentru o moarte întreaga, daca cumva replica stilistica e permisa. Devenirea avea la el, în final, nu o limita, ci o deschidere. Dar poarta nu se deschide decât celui devenit fiinta, celui ce se cucereste, se descopera, se descotoroseste de balast si de toate plusurile informe si inutile, ca îngerul lui Leonardo Da Vinci din blocul de marmora. Iata ce scria Noica însusi: «Definirea omului e definirea la limita, a sa. Acesta e semnul spiritualizarii, de aici începe sa fie activ spiritual. Întelegând, deci, prin spiritualitate, o initiere la moarte, singura aceasta este o initiere la viata; adica determinarea prin tipul de moarte catre care aspiri, la tipul de viata pe care nadajduiesti sa-l atingi. Crestinismul este prin excelenta spiritualitate, initiere la moarte. Prin initiere la toate suferintele Mântuitorului, prin acea permanenta âImitatio Christiâ, pe care trebuie sa o savârseasca orice crestin, viata sa capata un sens si o plinatate, în perspectiva sfârsitului sau. Nu sunt valabile decât acele revolutii spirituale care, initiind la moarte, îsi gasesc, înauntrul lor, profitul a carui viata si moarte sa poata deveni exemplare». («Adsum»)
Printre textele pe care le-a ales din Sfântul Pavel si le-a presarat în chenare prin colturile revistei sale e si acesta: «Vrajmasul cel din urma care va fi nimicit va fi moartea. Unde-ti este biruinta, moarte?» (I Cor. XV, 26, 55).
Îl preocupa, întru devenire, desavârsirea, parca spre a raspunde acelui «Fiti desavârsiti!». Calea, în afara de smerenie, o vedea în dragoste. O tâlcuire a sa la Parabola Fiului Risipitor se opreste mai ales asupra Fiului cuminte, ramas acasa în ascultare, acela care «nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel care a risipit». Zice Noica despre el: «La ce bun atâta supunere si atâta cumintenie, daca n-a putut intra în inima sa si nitica dragoste?» (Intelligentia quae non intelligit, Adsum) Iata un Noica al bunatatii. Sa pornim de la o întrebare oarecum insolita: «Avem dreptul sa suferim la moartea unor oameni a caror viata n-am înteles-o întotdeauna?»
În sfârsit, întrebarea inevitabila la ora bilantului: ce a adus Noica în cultura româna? Nu e nici usor, nu e nici cazul sa încercam a spune aici. Cum sa faci dintr-o stea o minge? Din trei sferturi de secol, câteva minute? Mostenirea lui ramâne pe seama exegetilor, pâine pentru eternitate si izvorul Noica ramâne sa curga în veci si sa dea de baut apa proaspata multor generatii. Câti nu vor încerca sa desluseasca «sinele si sinea», a fi «în» si a fi «întru», «devenirea întru fiinta» si «devenirea întru devenire»? Ce biblic e în gândirea lui acel «întru» care a devenit la el din cuvânt, aproape sistem! Ca în vorbirea îngerului de la Betleem în traducerea corecta: «Slava întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamânt pace, întru oameni bunavoire». Întru, nu între, cum spunem toti traducând gresit din greceste. Si cine va tâlcui negreselnic acel «Am vrut sa îmbratisez pe cei care ma îmbratiseaza, sa cuprind cuprinderea care ma cuprinde»“. lumina