In manualele de liceu, ultima poezie a lui Adrian Paunescu va fi socotita testament. Institutionalizand poezia, cum s-a intamplat si cu filosofia din dorinta contabila a societatii de-a sistematiza gandirea, se va produce un comentariu literar inclus in programa, iar in caietele de teza va curge multa cerneala in tentativa de-a despica acel vers tulburator: “Da-mi, Doamne, viata, inca niste ani, si tarii mele minima dreptate”.