Sunt sus de tot, la Alunis, înstapânit peste “Jiltul lui Dumnezeu”, si îmi trag sufletul dupa urcusul abrupt, pe muchii de stânca, nu mai late de o palma – unica scara între Cer si haul adânc de zeci de metri ce se deschide sub fiecare treapta, la fiecare pas. Tocmai am refacut drumul, greu si anevoios ca o penitenta, al vechilor pustnici, de la bisericuta de jos, pâna sus, la cele mai ascunse dintre chiliile lor sapate în piatra.
“O spun cu toata raspunderea: aici e Athosul românesc! În 3 kilometri patrati sunt 18 asezari monahale, 18 asezari care au folosit fie ca lacasuri de cult – bisericute, schituri – fie au fost asezari monahale pentru calugari”, spune profesorul Dumitru Nica, ghidul meu, un pasionat cercetator al zonei.
“Putem lega ansamblul de la Alunis de Bisericuta lui Iosif, aflata în apropiere, unde gasim sculptat în piatra un peste, care este un simbol paleocrestin. Exista o comunicare în toata aceasta zona, care trebuie vazuta ca un tot. De aceea, îmi este clar ca aici a existat o comunitate locuita din cele mai vechi timpuri, înca de dinaintea crestinismului”.
În miezul lui iulie, lumina soarelui învaluie Muntii Buzaului în straluciri de chihlimbar. Abia aici, sus, la capatul câtorva sute de pasi, afli tihna adevarata. Abia aici sus, dupa ce vei fi pasit pe fiecare dintre cele sapte trepte initiatice, scobite în stânca, aidoma proptelelor unor stâlpi imaginari ce sprijina acoperisul lumii, abia aici gasesti odihna pentru picioarele tale obosite de urcus, boarea cea buna pentru fruntea asudata si tihna pentru sufletul tau.
Sunt în “Jiltul lui Dumnezeu”, un urias tron sapat în piatra golasa din vârful muntelui, în fata unui altar de sacrificiu, folosit, crede profesorul Nica, de vechii geto-daci, în vremurile în care cei mai buni dintre ei primeau cu bucurie sa fie trimisi înainte, ofranda zeului suprem, pentru pacea celor ramasi pe pamânt. Un pamânt precum cel al Muntilor Buzaului, pe care, vazându-l de sus, din “Jilt”, l-ai putea foarte bine confunda cu Raiul promis celor sacrificati, aruncati în sulite de pe altarul de stânca. De nicaieri nu se vede mai limpede buna orânduiala a lumii ca de aici, de la înaltimea celor 800 de metri ai “Jiltului lui Dumnezeu”. Vad Valea Coltilor, Vârful Drugea, Culmea Martiriei e în spatele tronului, în fata e Vârful Ciresului, la orizont, înalt si alb ca o naluca, e Vârful Gotilor. Privesc în jur, si fiecare loc din zare ascunde o poveste, fiecare deal doseste un mister, fiecare stânca ridica o întrebare. Sunt în “Jiltul lui Dumnezeu”, iar la poalele lumii mele e tarâmul vechilor argonauti, tarâmul uriasilor, tarâmul bravilor daci, patria chihlimbarului si a aurului, a focului viu, o lume care palpita de istorie si de magie, ca sufletul tumultuos al “vulcanilor noroiosi”. formula as