Lumea pare a nimanui. La capatul drumului, un stejar urias îmi pare ca iese direct din asfaltul negru. Are crengile rasfirate spre cer, ca bratele unui batrân. E singura silueta care se decupeaza clar, în lumea asta spectrala de umbre fluide, singurul urmas al unui codru stravechi, care se întindea, în urma cu doua veacuri, pe aceasta vale, unde s-au asezat colonistii svabi. Când au venit aici nemtii, i-au zis Eichenthal – Valea Stejarilor, dar din codrii de odinioara nu a mai ramas nimic. Padurea a fost taiata si transformata în case. Singur, stejarul acesta urias a fost crutat si lasat asa, în mijlocul câmpului, ca sa vorbeasca despre vremurile în care el si fratii lui domneau pretutindeni.
Astazi, ca o razbunare a locului, în satul întemeiat de ei nu mai traieste niciun svab. Au plecat cu totii înapoi în Germania, înca din anii ’70, iar în locul lor au venit ruteni din Maramures. Asa a devenit Eichenthal, Salbagelul Nou. În urma au ramas doar casele, case mari, nemtesti, cu gospodarii trainice, aliniate cu rigla, strajuind marginea drumului.
În satul svabesc nu a existat niciodata o biserica ortodoxa. Doar o capela reformata, pe care crestinii neoprotestanti au cumparat-o dupa 1990, ca sa ridice pe locul ei o casa de rugaciune. Putinii ruteni ramasi ortodocsi, saisprezece familii, s-au rugat în casele lor, încapatânându-se sa reziste, sa nu-si lase legea mostenita din mosi stramosi. În casa savârsea preotul, când si când, slujba de liturghie, în casa se cununau, îsi botezau pruncii si îsi prohodeau mortii. Înainte de a-i întâlni pe câtiva dintre ei, nu-mi puteam închipui ca ortodoxia se poate trai si asa, neclintit, cu o îndârjire senina, cu o încapatânare luminoasa, în raspar cu necazurile, bolile si nenorocirile de tot felul. Care, nu numai ca nu i-au ocolit, ba dimpotriva, parca au lovit în ei mai abitir decât în ceilalti oameni. Dar credinta lor a ramas aceeasi. Au învatat, rugându-se împreuna, ca la Dumnezeu poti sa privesti mai limpede printre lacrimile durerii, doar sa nu-ti pierzi nadejdea. formula as