„Smerenia este un har fara nume al sufletului.“1 Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistenta dintre patimi. Si precum mândria ne înalta în aparenta, dar în realitate ne coboara pâna în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rau, asa smerenia, coborându-ne în aparenta, ne înalta pe cea mai înalta treapta, avându-si ca virtute locul imediat înaintea nepatimirii si iubirii. Daca mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtutilor.
Daca mândria sfâsie firea omeneasca în tot atâtea bucati în câti insi subzista, smerenia o readuna. Daca mândria deformeaza judecata si întuneca contemplarea dreapta a realitatii, smerenia restabileste vederea justa a lucrurilor. Fiecare virtute echivaleaza cu un spor de vointa. Dar acest spor de vointa se întemeiaza pe un spor de cunoastere, pe un spor de vedere justa a lucrurilor, cum spun Sfintii Parinti. Caci ceea ce întuneca si strâmba vederea realitatii sunt patimile. Omul patimas, daca a facut un lucru dintr-un interes personal, cauta sa justifice fapta lui printr-un interes general. El îsi schimba întreaga conceptie despre un anumit sector al vietii prin urmarirea acelui pacat si cauta sa-i convinga si pe altii ca asa ar trebui sa lucreze, desi pâna ieri el însusi propovaduia alta conceptie. El nu recunoaste ca adevarul obiectiv este altul, caci el a pacatuit din slabiciune fata de acel adevar, ci strâmba adevarul si norma de orientare generala, ca sa adopte toti punctul lui de vedere. lumina