La început, ai putea crede ca zidurile bisericii – chiar si catapeteasma – sunt negre. Abia apoi, când ochii se obisnuiesc cu întunericul, o fascinanta lume de sfinti te împresoara pe nesimtite, din bezna rasar alte si alte chipuri gigantice, stralucitoare si triste, fresce pastrate întocmai, de acum jumatate de mileniu, fara ca vreo urma de zgârietura sau scorojeala sa le fi întinat coloritul. În fata altarului, un frate tânar, cu trup subtire, aprinde unul câte unul candelabrele aurite, legate cu fire lungi, de înaltimile întunecate ale boltilor. Îl iau deoparte, întrebându-l despre rânduielile mânastirii. E nevoit sa-mi vorbeasca în soapta, deoarece, din pricina rezonantei extraordinare a zidurilor, orice suspin se poate preschimba în tunet. “Eu sunt cel mai nou aici. Am venit abia acum doi ani, din partile Olteniei, dar stiu ca din 1990, anul reînfiintarii mânastirii, niciodata n-au fost la Dobrovat mai mult de sase vietuitori. Asta, desi avem unde sa-i primim – doar arhondaricul de la etajul casei Racovitestilor are peste o suta de locuri – si am avea nevoie si de brate puternice la gospodarie. Pur si simplu n-au putut sta. Dupa o saptamâna ziceau: «Parinte, nu mai pot ramâne, am ispite mari»…
Iata ce cred eu: locul, locul acesta, cu padurile dimprejur, cu biserica aceasta minunata, e binecuvântat de Dumnezeu. Dar acest loc îi si alege, îi cerne pe cei vrednici. Vara, ne pomenim cu turisti hotarâti sa ramâna o singura zi si care nu pot pleca nici peste doua saptamâni. Se roaga de noi sa-i mai tinem, spun ca li se întâmpla ceva frumos, simt o liniste si o împacare pe care n-au întâlnit-o nicaieri altundeva, ca pluteste ceva în aer în locul asta. Nu va mai spun de atâtea si atâtea cazuri de vindecari, de suferinzii care veneau în cârje si plecau pe picioare… Ce-i tamaduieste pe acesti oameni? Biserica? Rugaciunea? Cuvântul duhovnicului? La noi nu este o icoana facatoare de minuni, ci o catapeteasma facatoare de minuni. Priviti-o, fiecare icoana e haruita, important e sa le saruti cu credinta. Acum câtiva ani, a luat foc însasi icoana împarateasca a Maicii Domnului, din stânga iconostasului. A ars toata lemnaria si chiar cadrul usii de intrare în altar, dar pânza a ramas neatinsa. De asemenea, sus, la gospodarie, o icoana a fost înghitita de flacari, împreuna cu un întreg hambar de fân. Tone de fân s-au mistuit peste ea, si sub jaratic, fratii au gasit icoana, la fel de frumoasa ca înainte. Si cum ar putea sa fie altfel, daca icoanele Dobrovatului reuseau odinioara sa învinga osti? Se spune ca fiul unui han al tatarilor, luat prizonier în urma unui macel sângeros, i-ar fi zis domnului Stefan ca se recunoaste învins, dar nu de catre oastea moldovenilor, ci de un soldat mult superior si moldovenilor, si tatarilor, pe care l-a vazut în lupta si l-ar recunoaste dintr-o privire. Întâmplator, pagânul a dat cu ochii pe acolo de icoana facatoare de minuni a Sfântului Mucenic Gheorghe. A cazut în genunchi, strigând: «Acesta este ostasul care ne-a învins!». Mai apoi, domnitorul a închinat icoana la o mânastire din Sfântul Munte si acolo a ramas pâna azi. Asa ca, vedeti, în mânastirea noastra nu-i nevoie de «publicitate». Aici se petrec minuni la tot pasul…” formula as