Cine l-a cunoscut pe parintele Sofian si-l aminteste cum spovedea credinciosii pana tarziu, in crucea noptii, zidindu-se, de-a dreptul, in strana lui de la Antim. Nemiscat si rabdator ca un sfant, parintele statea sa asculte pe oricine, tresarind cand si cand la auzul cumplitelor marturii, pentru ca apoi, la sfarsit, sa adune in soapta catorva cuvinte intreaga lucrare a sfatului si a mangaierii sufletesti. Nimeni, nici macar prietenul Grigore Babus sau fostii lui colegi de temnita, nu l-a auzit vreodata pe parintele Sofian Boghiu sa-si marturiseasca gandurile ori sa aduca in vreun fel vorba despre sine.
O singura data s-a marturisit public, de fata cu toti prietenii si credinciosii, intr-o minunata carte despre icoana Mantuitorului – carte in care se intreba cu uimire si un anume fior, destul de tulburat si nu lipsit de dramatism, cum va fi aratat cu adevarat Iisus Hristos, in scurta lui viata pamanteana? Cum ii era fruntea? Dar calcatura pasilor? Cum ii erau glasul, mainile sau statura? Dar buzele? Dar taietura fetei?
Cu infrigurarea abia stapanita a celui indragostit de adevar, parintele nu a incetat nici o clipa sa caute raspuns, chiar si atunci cand banuia ca, la capatul efortului, il astepta dezamagirea altor nedumeriri si fapte nestiute.