Din comuna Avram Iancu pâna în Ticera faci, în toiul verii, cu o calauza buna, mai bine de o ora. Fara calauza, nu ai nici o sansa, pentru ca orice urma de drum, orice poteca ori carare a fost înghitita de vegetatie. “Nimeni nu a mai calcat pe aici din primavara”, îmi spune Cristi Vârciu, ghidul montan din Albac care, mergând pe firul unor povesti auzite prin peregrinarile sale în Apuseni, s-a încumetat, dupa topirea zapezii, sa calce pe urma legendei satului parasit din inima Tarii Motilor. “În primavara, mai era cum era, iarba si pomii nu crescusera si aveai cât de cât niste repere. Dar acum nu avem alta varianta, trebuie sa ne taiem noi cararea…”, ma avertizeaza. Lasam masinile de teren în capatul unui drum forestier, sarim peste un gard din bârne si ajungem taman în mijlocul unei pasuni. Vacile din ciurda stau linistite la umbra padurii, satule sa mai si pasca. O casuta alba, cocotata pe culmea pajistii, ramâne ultima reduta a civilizatiei…
Cu fiecare pas ne afundam în iarba ca-n jungla. Aflat în fata, Cristi o batatoreste cu pas apasat, de explorator. Copacii si-au împreunat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al timpului, care ne transporta astfel, pret de câteva minute, din marginea civilizatiei, pâna în inima salbaticiei. Dar drumul spre rai nu e pavat cu piatra fasonata, ci cu pietroaie de râu, acoperite de pamânt noroit, iar pajistile, care nu s-au mai întâlnit de multa vreme cu coasa, sunt pline de urzici pitite printre ierburi aspre, înalte de un stat de om. Din loc în loc, mirosul de menta salbatica ne racoreste simturile, iar izvoare reci ne împrospateaza puterile. Mii de fluturi stapânesc dealurile din jurul Ticerei. Sunt atât de multi si atât de frumosi, ca poti sa înveti curcubeul doar privindu-le aripile. De la un loc încolo, nici nu mai e nevoie sa bâjbâi cautând poteci, caci dansul de iele pe care-l încing, halucinant, în jurul tau, te duce direct la capatul satului parasit. Ticera ne da “Bun venit!” din adierea unor ramuri de ciresi batrâni, gata sa se rupa de rod. Mici si rotunde, fructele au gustul acela plin, amar si salbaticit al singuratatii. formula as