Pluteste în aer, de câteva saptamâni încoace, senzatia de ireal pe care România a mai trait-o în zilele ultimei mineriade.
În doar o saptamâna, între 14 si 21 ianuarie 1999, dorinta a 15000 de mineri ca statul sa plateasca fiecarui ortac disponibilizat 10.000 de dolari pe loc sau 500 de dolari pensie pe viata a suspendat însasi notiunea de lege. Pentru a le fi satisfacuta aceasta cerere ultimativa, ce a înlocuit lista initiala cu 30 de revendicari, trupele lui Miron Cozma nu au ezitat sa atace toate institutiile statului care le stateau în cale si sa calce în picioare drepturile si interesele majoritatii cetatenilor.
Urmarea: lupte corp la corp, gaze lacrimogene, sute de raniti, imobile si masini distruse, prefectul de Vâlcea luat ostatec, jandarmi fugind mâncând pamântul din calea minerilor, 1500 dintre ei capturati, inclusiv cu ajutorul satenilor care fraternizasera cu protestatarii, toate culminând cu un rusinos acord, “Pacea de la Cozia”, prin care guvernul lui Radu Vasile s-a predat în fata agresorilor, angajându-se sa satisfaca revendicarile minerilor, sa nu închida doua mine si, cel mai grav, sa nu înceapa urmarirea penala împotriva liderilor minerilor. RL