Tfm Portal - Forum - Friends for Friends

Full Version: Zamolxe - Zamolxis
You're currently viewing a stripped down version of our content. View the full version with proper formatting.
Zamolxe a fost : DAIMON GETIC (Herodot), INITIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), PROFET (Strabon), MARE PREOT SI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot, Iordanes, Strabon), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al.Busuioceanu), ZEU TOTEMIC URS (R.Vulcanescu), ZEUL-MOS (N.Densusianu).

Zalmoxis (ori Salmoxis, Zamolxis, Samolxis) a fost considerat de mulți autori români ca și zeul suprem din panteonul geto-dacic. Unii consideră chiar că geto-dacilor, priviți ca stramoșii neamului român, a facilitat convertirea acestora la creștinism; această teoria este mai ales vehiculată de mediul ortodox român, fiind că ar arăta predispozitia Românilor pentru creștinism


Nicolae Densușianu a argumentat că numele vine de la "Zeus moș". Mircea Eliade afirmă ca numele zeului dac venea din frigianul zalmos care însemna lup, din acestea putem spune că numele zeității este de fapt Zalmoxis, și nu Zamolxis. Însă, fiind că limba getică nu a fost scrisă, lingvistica getică rămâne o încercare foarte riscată.
„Grecii din Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina și cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or aceasta însemna că cultul zeului geto-dac comporta credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic. Dincolo de raționalismul și evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor săi, se ghicește caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă -ceea ce nu e însă sigur- cei de la care aflase acste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa à propos de Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaște că el nu crede în istoria cu Zalmoxis sclav a lui Pitagora, și că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get, și acest detaliu este important.”
—Mircea Eliade-Istoria credințelor și ideilor religioase, vol II
Numai că…. esenienii erau discipolii dacilor, fiind singurii dintre evrei care s-au <încăpăţînat> să rămînă la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care, în calitate de locuitori ai davelor, se numeau . Şi iată cum, o singura literă poate schimba o întreagă istorie! Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea . Densu­şianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: (op. cit., p. 255, nota 2). Şi, mai departe, tot el ne lămureşte, spunînd: (op. cit., p. 226). Numai că, Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că ambele zeităţi sînt una şi aceeaşi mare divinitate a preistoriei - Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus. Concluzia care se impune, alăturînd cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui David, ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus, Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a făcut Iisus în perioada aşa-numită a vieţii sale, dintre 12 şi 30 de ani, în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pînă acum, precum şi alte informaţii ale istoriei sacre, vom vedea că, în acest interval, Iisus şi-a desăvîrşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu/Zamolxe, în Dacia, mai exact pe Vîrful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că… geografia sacră a Antichităţii se reduce la… Dacia, iar momentele naşterii lui Hristos şi a morţii lui Iisus sînt legate de o peşteră… care, peste tot, este legată de iniţierile misterice. Mai mult, moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade, devine Axis Mundi - axa lumii. Doar că, pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe». In perioada din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta şi-ar fi desăvîrşit viaţa spirituală la <şcoala preoţilor> esenieni. In acest sens, Alexandru Doboş aduce cîteva argumente, în cartea sa Dacia - izvorul neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006): (p. 77-78). După cum se poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice esenienilor sînt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv celibatul şi îndemnul adresat tînărului bogat de a-şi vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu, 10:21).
In linii mari, doctrina zamolxiană avea următoarele principii: nemurirea sau imortalitatea sufletului (Herodot); vindecarea prin corelaţia trup-spirit, ceea ce indica omul integral (Platon); ascetismul - urmărind să nu folosească nimic viu în hrană; predicarea curajului (Strabon); cunoaşterea astrelor (Iordanes); morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot).
tot articolul
Pe malul Oltetului, intr-o ambianta de vis, in mijlocul naturii ne priveste ochiul negru al unei pesteri in care a fiintat odinioara insusi Zamolxis, Zeul-Om atat de iubit de daci. Numita printre altele, pestera lui Zamolxis, Pestera lui Pahomie sau Pestera Polovragi, formatiunea carstica din muntii Olteniei ascunde taine nebanuite. Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerand ca se trage din existenta unei campii “Poleo” unde se adunau vracii si initiatii dacilor. Ermitii daci erau capabili sa vindece toate bolile vremurilor cu ajutorul plantei magice numita Polovraga, planta disparuta in zilele noastre. Polovragi este, de asemenea, pestera descrisa de Mihai Eminescu in poemul “Memento mori”.

Conform legendelor, Zamolxis era detinator al unor puteri uluitoare, fiind capabil sa-si schimbe dupa dorinta infatisarea din tanar in batran. Prin pestera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra in adancuri pentru a iesi peste munti la cetatea Sarmizegetusei. Cand speologii au cercetat pestera in premiera, acum circa 100 de ani, au fost uluiti sa descopere urme de picioare umane incaltate, vechi de 2.000 de ani, fara indoiala urme de daci.

Zvonurile despre comorile dacice ascunse in Polovragi au atras sumedenie de rauvoitori si aventurieri lacomi. Toti acestia au avut parte de morti tragice in incercarile lor nesabuite de a tulbura linistea locului. Se spune ca blestemul lui Zamolxis inca vegheaza locul. Stau marturie zecile de cazuri, povestite in popor, despre ciobani carora le-au disparut oile, vacari care au ramas fara vacile din fata ochilor, nuntasi carora le disparea de pe mese bautura si mancarea - lasandu-i muti de spaima si bolnavi de nebunie.

Entuziastii fenomenelor paranormale numesc zona “Triunghiul Bermudelor din Oltenia". O intamplare demna de retinut este acea care vizeaza cunoscutul obicei al lui Tudor Valdimirescu de a reveni pentru rugaciune in preajma zidurilor Manastirii Polovragi. O iscalitura a sa ramasa in manastire se adauga variantei neoficiale in care o sosie a sa ar fi fost ucisa de eteristi, pe cand Domnul Tudor, un initiat al vremii, a ramasa in manastire pentru a trai deghizat in calugar pana la sfarsitul vietii.

descopera
IPOTEZE LINVISTICE PRIVIND DENUMIREA

“KOGAION”

(Un capitol din volumul “KOGAION, CERCETARI MULTIDISCIPLINARE LA SANCTUARELE DACICE DE LA DEALUL GRĂDIŞTII”,
Editura DACIA XXI, Cluj Napoca, decembrie 2011)


În descifrarea mesajelor trecutului cercetarea multidisciplinară acordă fiecăreia dintre specialităţile ştiinţifice privilegiul cercetării individuale, urmând ca rezultatele comparate, înseriate şi coroborate să colaboreze pentru alcătuirea unei imagini mozaicale finale, cât mai apropiată (dacă nu întrutotul identică!) acelei realităţi dispărute în timp, dar asupra căreia năzuim să deţinem o imagine cât mai fidelă. Unul din fulgerele obscure ale investigaţiei în orizontul istoric al lumii geto-dacice, îl constituie denumirea “KOGAION” pe care istoricul grec Strabon, la începutul secolului I AD, o atribuie “Muntelui Sfânt al geţilor”.

Subiectul nu e inedit. În cartea lui Nicolae Gostar şi Vasile Lica, SOCIETATEA GETO-DACICĂ DE LA BUREBISTA LA DECEBAL* (Bucureşti, Ed.Junimea, 1984), începând cu pagina 80 se pot găsi câteva informaţii utile care perimetrează tentativele de explicare a termenului.. Din păcate autorii sunt contaminaţi de tradiţia eronată privind faimoasa “peşteră”,citez: “Marele Preot rezida, după spusele lui Strabon, VIII, 3,5 - într-o “peşteră“, situată după relatarea aceluiaşi, în muntele Kogaionon”(pg.80). Trebuie să menţionez dintru început că cei doi autori, la momentul scrierii cărţii lor, nu-l prea luau în serios pe Strabon, socotind că au ajuns la “..concluzia justă că unicul autor vrednic de crezare este Herodot”* (idem, pg.83). Este, credem, o impresie provenită din faptul că traducerile din Strabon, utilizate în româneşte la treia sau a patra mână, creiau o aparentă incompatibilitate cu textul cunoscut din Herodot. Am anticipat într-un capitol anterior problema exactităţii traducerii din copiile care au parvenit, în timp, din originalul – fragmentar! - al “cărţilor” lui Strabon (scrise aproximativ concomitent cu perioada exilului lui Ovidius la Tomis). E un “original parţial”, reconstituit din câteva copii paralele. Pentru analizarea fragmentului care ne interesează vom folosi cea mai recentă reproducere on-line* (“PERSEUS COLLECTION, CLASSICS”, coroborată cu ediţia corespondentă a lui Lacus Curtius).

Pe de o parte editorii formulei Perseus atrag atenţia că fragmentul care ne interesează,7.3, face parte din cele şase capitole “marcate cu roşu”, adică acele fragmente în care reproducerea în limba greacă şi traducerea în limba engleză mai ridică unele semne de întrebare. Pe de altă parte, din câte ştim, nu există o traducere directă în limba română din textul redactat în greacă veche al acestui important capitol din Strabon, cu atâtea implicaţii asupra opiniilor diferite din istoriografia românească. E posibil să se identifice în fragmentele reproduse în româneşte greşeli care aparţin unor traduceri mai puţin atente, din translări în limbi de circulaţie europeană. Pentru că propunem atenţiei doar fragmentul în care Strabon se referă la Zamolxis şi Kogaion, reproducem respectivul text transcris mai jos cu caractere latine,pentru a facilita citirea lui). Pentru analiza unei porţiuni mai reduse, aliniatul 5 din capitolul 7,3, ne-am dus direct la originalul în greacă veche, în versiunea oferită de ediţia PERSEUS. Iată mai jos acest special fragment:

ă5â legetai gar tina tôn Getôn onoma Zamolxin douleusai Pythagorai kai tina tôn ouraniôn par' ekeinou mathein, ta de kai par' Aiguptiôn planêthenta kai mechri deuro: epanelthonta d' eis tên oikeian spoudasthênai para tois hêgemosi kai tôi ethnei prolegonta tas episêmasias, teleutônta de peisai ton basilea koinônon tês archês auton labein hôs ta para tôn theôn exangellein hikanon: kai kat' archas men hierea katastathênai tou malista timômenou par' autois theou, meta tauta de kai theon prosagoreuthênai, kai katalabonta antrôdes ti chôrion abaton tois allois entautha diaitasthai, spanion entunchanonta tois ektos plên tou basileôs kai tôn therapontôn: sumprattein de ton basilea horônta tous anthrôpous prosechontas heautôi polu pleon ê proteron, hôs ekpheronti ta prostagmata kata sumboulên theôn. touti de to ethos dieteinen achri kai eis hêmas, aei tinos heuriskomenou toioutou to êthos, hos tôi men basilei sumboulos hupêrche, para de tois Getais ônomazeto theos: kai to oros hupelêphthê hieron, kai prosagoreuousin houtôs: onoma d' autôi Kôgaionon homônumon tôi pararreonti potamôi. kai dê hote Burebistas êrche tôn Getôn, eph' hon êdê pareskeuasato Kaisar ho theos strateuein, Dekaineos eiche tautên tên timên (...)

TRADUCEREA:

“Se spune că unul din neamul geţilor, numit Zamolxis, a servit la Pythagora şi a deprins cu acest filozof unele cunoştinţe astronomice, pe deasupra a ceea ce a învăţat de la egipteni printre care a călătorit. S-a întors în ţara lui şi a fost foarte onorat şi de conducători şi de popor, pe seama prezicerilor lui astronomice, şi până la urmă l-a convins pe rege să-l asocieze la conducere drept gură (glas) al voinţei divinităţii. La început a fost ales preot al divinităţii celei mai cinstite de către geţi dar pe urmă a fost respectat ca zeu; şi retrăgându-se într-un ţinut cavernos (accidentat), inaccesibil şi pustiu, a trăit acolo rar vorbind cu cineva, cu excepţia regelui şi a slujitorilor aceluia. Regele însuşi l-a ajutat să facă astfel văzând că supuşii îi urmează mai repede poruncile ca şi cum ar fi fost alcătuite cu sfatul divinităţii. Obiceiul acesta e ţinut şi în vremurile noastre, căci acolo mereu e câte unul ca acela, care-l ajută pe rege prin sfaturi şi e socotit de geţi drept zeu. Muntele acela e socotit sfânt şi e deosebit astfel: numit Kogaion, ca şi apa curgătoare din latura sa. Şi pe vremea când Burebistas îi conducea pe geţi, cel împotriva căruia divinul Caesar pregătea o expediţie, Decaineos deţinea această cinste.”)

...Până la apariţia acelui bun samaritean profesionist care să-şi asume responsabilitatea confirmării oficiale a translării din greaca veche în română a întregii “Cărţi a7-a”, analizând acum textul, subliniem că sintagma “katalabonta antrodis” în manuscrisul considerat original apare într-o formă coruptă (de vreme ce verbul are, de fapt, în rădăcina cuvântului din greaca veche, un “m”: “katala-M-bano”= a lua în stăpânire, a ocupa pentru sine). Credem că pasajul privind presupusa ”peşteră” în care s-ar fi retras Zamolxis se traduce corect prin: “ocupând pentru sine o locuinţă subterană într-un teren accidentat” şi... nicidecum prin: “o peşteră” (“antrodis” înseamnă “teren accidentat, teren cavernos”; numai “speos” se traduce prin “peşteră, grotă”; ceea ce nu e cazul în textul care ne-a parvenit, copie, dinspre Strabon!).

Deşi în 1986, la transcrierea citatului din Strabon, arheologul Ion Horaţiu Crişan* (Spiritualitatea Geto-Dacilor.,pg.349) se exprimă echivoc (“ S-a retras atunci într-un fel de peşteră inccesibilă altora”...), acelaşi autor, cu o decadă mai înainte - citând ca sursă colecţia românească (academică) “IZVOARE PRIVIND ISTORIA ROM}NIEI; 1964, 1970” – şi referindu-se la sursa Herodot, era mai aproape de adevăr, transcriind: “ a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană”; după cum şi: “...coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani” * (I.H.Cr., Burebista şi epoca sa..., pg.449). Tot “locuinţă subpământeană” este sintagma folosită de Hadrian Daicoviciu* (DACII, 1965, pg 167) când reproduce din Herodot fragmentul respectiv, ce-i drept: mai... înflorit; dar mână din plin apă la moara erorii, traducând “liber” (şi inexact!) fragmentul din Strabon: “ Şi găsind într-un loc de nepătruns o peşteră adâncă s-a vârât în ea, neieşind de acolo decât foarte rar...”(!!?).

În sprijinul variantei “noastre” vine şi afirmaţia lui Hellanicos din Mitilene,(aproape contemporan cu Herodot !), care* (în “OBICEIURI BARBARE”, cf. I.H.Crişan, Spir.,pg.347) formulează astfel: “...În vremea când spunea acestea, (Zamolxis) şi-a construit o casă sub pământ, apoi dispărând din ochii thracilor – sic! – a trăit întrânsa, iar thracii îi duceau dorul...” Tot Ion Horaţiu Crişan* (Burebista..,pg. 454) emite o atractivă ipoteză: “...în cazul că reconstituirea sanctuarului cu 60 de discuri de calcar de pe terasa XI (de la Dealul Grădiştii, “S-68”, n.n.) pe care am propus-o este bună, atunci am putea presupune că subsolul templului respectiv putea servi drept locuinţă subpământeană unde s-a retras Zamolxis...”

Dar ceea ce ne interesează mai cu seamă acum, este pasajul referitor la...”KOGAION(on)”. Traducerea amănunţită, cuvânt-cu-cuvânt, devine revelatoare: “Muntele e socotit sfânt, numindu-l al Kogailor, acelaşi nume cu al curgătorului alăturea pârâu...” (NOTĂ: noi spunem “pârâu” pentru că nu deţinem nici un fel de date privind adevăratul volum din urmă cu douăzeci-şi-unu de secole al apei Valea Oraşului, şi nici al volumului afluentului acesteia, actualul “pârâu” Godeanu; dacă la această localizare se referea Strabon?!).

E de observat că în cvasi-totalitatea referirilor din istoriografia română se formulează: “munte sacru, NUMIT KOGAIONON”. E o... transcriere directă a numelui grecesc (inclusiv cu forma declinată!). Vom reveni şi asupra acestei declinări. Dar, structural, nodul neînţelegerilor apare din incertitudinea originii toponimului “KOGAION”: este grecesc?! Este geto-dac ?! Este “local” dar reprodus inexact într-un text grecesc?! Este “thraco-illir”?!.. W.Bessell* (în DE REBUS GETICIS, Göttingen, 1854, pg 46) presupunea că numele este o coruptelă din grecescul “katagaion oikimatos” (în greaca veche “katageios” însemnând atât “la sol”, cât şi, uneori, “subteran”, n.n.). Robert Roessler - preluat şi de I.I.Russu! - credea că procesul era invers, “katagaios” ar fi provenit din... KOGAION. (De remarcat: termenul e utilizat astăzi, chiar cu această formă: ”katagaion”, pentru denumirea unui scuar lângă “stadion”, la sanctuarul grecesc al lui Aescleipios, cel din Epidaurus).

Interpretarea celor doi cercetători mi se pare riscantă şi nemotivată: termenul cel vechi - mai vechi cu vreo cinci secole: “katagaion”! - apare în... textul lui Herodot; iar Herodot şi alţi contemporani ai săi nu pomenesc nici unde nici numele nici localizarea Kogaion. Singura sursă bibliografică unde se face referire la un loc getic numit Kogaion este citatul din Strabon, provenit din primii ani ai noii ere; dar autorul (născut la Amaia,pe coasta de Sud-Vest a Mării Negre, în Pontul Thracic) şi având – presupunem – unele “informaţii directe” dintr-un ţinut oarecum familiar, învecinat, mai ales după ce notează cu acribie un număr enorm de toponime din întreaga Oikumenă a vremii lui, e greu de crezut că ar fi atribuit acelui “munte sacru” o... denumire grecească (şi cu atât mai puţin, una... inventată!)... Este mai degrabă de acceptat ideia că o numire locală, cu pronunţarea respectivă, a trebuit să fie transcrisă în greceşte, un scris care nu poseda caractere diacritice specifice pentru reproducerea fonemelor geto-dacice (sau, poate, thraco-illire?)...

Cert este faptul că radicalul KOGA- nu mai apare nici unde în textele de limbă greacă-veche (şi, în consecinţă, nici în dicţionare!). În greaca veche clasică, cea contemporană lui Strabon (vezi POCKET OXFORD CLASSICAL GREEK DICTIONARY, Oxford, NY 2002; Lagengensscheidt, POCKET CLASSICAL GREEK DICTIONARY, München, 1985; Al.Souter, LEXINGTON TO THE GREEK NEW TESTAMENT, London 1916), singurul termen sonor asemănător: “kogky” (“muşchi”, “găoace”, “cochilie”, “carapace”), în cazul că ar fi fost pronunţat “liber” sau “asimilat” de pronunţia copiştilor ulteriori, ar fi ajuns “KOKY-”; precum în latinul “cochlea”(cochilia melcului). Unii ar putea face o legătură între sensul “închis, încastrat, retras în cochilie” şi comportamentul... pustnicilor, extinzînd acest sens de la Zamolxis la sacerdoţii lui Deceneu şi de la aceştia la “călugării montani” medievali. Ipoteza rămâne deschisă, sub rezerva admiterii - dificile! – a transformării în limba greacă a grupului

“G-K”- (ţinând de două silabe!)” în K, (mai ales urmat de apariţia unui A (ay) + terminaţia –ON).

În 1989 Sorin Olteanu a lansat o ipoteză interesantă* (“KAGA şi KAGAIONON, datele problemei”* , cf. “TRACO-DACICA” 1989, tom X, pg.216) la care... n-a renunţat nici după două decenii. În esenţă S.Olteanu (completat de prof. Dan Sluşanschi) propune acceptarea unui radical autohton, provenit din presupusul etimon indo-european *OKw-, (citez): “devenit în daco-moesiană kogayo- (*kogayonon fiind un participiu).... devenit mai apoi, conform legilor fonetice daco-moesiene (?!., n.n.) *KAGA(S)”. Rezumând: ipoteza Olteanu propune o rădăcină “daco-moesică”(?), KAGA- care ar însemna “sfânt, sacru”. Cum nu deţinem, pentru moment, nici un fel de indicaţii cu privire la “ legile fonetice daco-moesiene” şi cum... nici nu putem întrezări vreo corespondenţă a unor presupuse legi cu sistemul lingvistic al (ulterioarelor?!) dialecte vlahe medievale, - cel puţin în măsura în care sunt reconoscibile acestea în textele de veche limbă română sau în dialectele sud-dunărene - şi în speranţa sinceră că dl. Olteanu va descoperi o urmă elocventă a vieţuirii “importantului cuvânt dacic KAGA” şi în altă parte decât în propria sa imaginaţie, aşteptăm viitoare şi revelatoare dezvăluiri. Până atunci însă, şi această ipoteză se adaugă unui mozaic informaţional care nu poate fi ignorat.

Oferim cititorului, în continuare, câteva “posibilităţi” selectate din masivul material comparativ pe care l-am adunat în sarsanaua acestui subiect. Încercând să depistăm o “rădăcină indo-europeană” (respectiv: DANUBIANĂ?), am apelat la ETYMOLOGICAL DICTIONARY..., semnat de Walter W. Skeat, Perigee Books, 1980; la THE AMERICAN HERITAGE DICTIONARY OF INDO-EUROPEAN ROOTS al lui Calvert Watkins, New York, 2000; şi la ATHENAZE, An Introduction to Ancient Greek, New York Oxford University Press, 2003.

Cea mai apropiată trimitere este aceea la radicalul ipotetic indo-european *GHU (** GHT-) cu sensul probabil: “ceea ce trebuie slujit religios”(?); dar diferit de *GHE(W), care reclamă sensul: “ a chema, a invoca” (cu forma sufixată **ghu-to, “cel invocat”. Acest “GUTO” va ajunge să significe, în idiomurile nord-europene: “zeul, divinitatea”; în anglo-saxonă şi olandeză: “GOD”; în islandeză: “GOTH”; în daneză şi suedeză: “GUD”, în germană: GOTT; în gothă: *GUTH. În Sudul Europei radicalul pare a fi dat “G(H)EENA” (“celălalt tărâm”, în greacă); “KA”, “cel care” în etruscă şi... în română (“ ca mine”!) sau “GODI” (“înfrumuseţare, acord”) în albaneză, unde - evoluat în timp - “GODINË” va semnifica “clădire” (vezi românescul... GODIN = “sobă înzidită”!)

Reţinem din echivalentele “nordice” femininul de la “GUD”, care este “GUDINA” = “zeiţă”, şi suedezul “Gåta” (pron.:gotda), care înseamnă “enigmă, ghicitoare” pentru paralela eventual posibilă cu toponimul Godeanu (dacă nu e vorba, mai degrabă, de o coincidenţă sonoră; vezi toponimul bănăţean Gătaia=”(Femeia) care ghiceşte”?!). Mai util însă e să reţinem, credem, mai ales gothicul “*GUDJA” (W.H Bennet, An Introduction to the Gothic Language, NY, 1980, pg.153) care formează un compus, GUDJINON (= “a sluji ca preot”!), cuvânt atractiv nu numai semantic, dar şi formal: într-o posibilă reconstrucţie: “G/KODJYAN+ON” termenul se apropie atât de presupusa transliterare grecească,*KOG’jAYON cât şi de numele muntelui: “ K/GODJEANU’ ”, aşa cum e pronunţat local acesta, probabil din vremi străbune, (“ardeleneşte”). Să fi fost o anume denumire “Codgeanii” = “slujitorii cultuali” ?!... Să reţinem că alternanţa K/G este prezentă şi azi, în unele graiuri din spaţiul românesc, vezi exprimarea bănăţeană: “ s-o ‘nchimpat!” pentru “s-a înţepat într-un ghimpe”; sau, patronimul “Gheran” – de la “gheară” – care evoluează la: Cheran, etc).

Suntem însă, de asemenea, tentaţi să credem că acel i-e (danubian?) “*ghu-to”, care a dat “GOD” ca rădăcină în limbile nordului european, alăturându-i-se terminaţia “de agent” (ca în munt-ean, orăş-ean; săt-ean; ardel-ean, etc.) a putut forma în Carpaţi toponimul GUDEAN(Û), = Godeanu (muntele!), care ar fi putut să semnifice şi “locul unde se află, unde sălăşluieşte sau practică individul dedicat zeităţii” (?!), mai ales dacă avem în vedere şi dubleul străvechii denumiri a culmii respective, prezentă şi în alţi munţi bănuiţi de ancestrale atribuţii cultuale: “LA OM”!... ( Munte cu un om anume ?! Notă: vârful culmii Godeanului e marcat de stânca numită “la Om”).

Mai există şi o altă posibilă direcţie, să-i spunem “thraco-illiră”; şi anume cea sugerată de albanezul KOKË (pronunţat “cocă” = “cap”), sensibil apropiat de un posibil vechi danubian *KOGĂ/GOGĂ, de care nu e străin nici italianul “cocca” (cu sensul de culme, vârf de munte!), dar – atenţie! – nici vlahele (româneştile şi aromâneştile): r.COACĂ (crestătură, curmătură, culme); CUCUI; ar.COCĂ (căpăţână, cap), ar. COCOŞURĂ (umflătură); r.COCOAŞĂ, r. GOGONAT (cu vârf), ar. a se GUDI (a se bucura), r.GOGOMAN = “căpos”; vezi apoi patronimele româneşti GOGA, GĂGĂU^Ă, GUGA, GOGAN şi circa 12 toponime cu această rădăcină pe teritoriul românesc, etc. Trebuie să alăturăm un radical recognoscibil în cuvîntul lituanian GUGA = “movilă, ridicătură”; şi, de asemenea sub rezerva posibilităţii unei interesante evoluţii semantice, norvegianul şi suedezul dialectal KOGGA, KUGGA = “a înşela, a răstălmăci”. (vezi sintagma românească “minciună gogonată”)

Dacă la prima vedere “ -ON”, în greaca veche* (cf. C.Watkins, op. cit, pg.59) este terminaţia care semnifică un “participiu prezent, neutru”, conform manualului de introducere în greaca veche* (M.Balme & G.Laval, ATHENAZE, op. cit. pg 283), “adjectivele sau părţile de vorbire cu funcţie atributivă şi care au terminaţia “–on” formează genitivul plural în:”-onon”. Dacă “KOGAION” era un genitiv-atributiv (“al *Kogailor”, respectiv: “al Kodgeanilor”), pluralul ar fi fost, firesc, KOGAION-ON! (“Kodgeaynon”). E de remarcat că oierii care îşi pasc şi azi turmele pe versantul Muntelui Godeanu sunt denumiţi local: “godjyenéni”! Am notat, în 2008, expresia: “Apăi, acela îi muntçele godgeănénilor”...!

De ce s-ar fi terminat în –ON un “ cuvânt local, neaoş”? Am mai amintit posibila construcţie “de agent” (atributivă sau instrumentală), în limba română - şi, consecvent, în thraco-moeso-geto-dacă – cu terminaţia în –an, -ean, -iean, probabil şi –ion. Este (?!) o foarte străveche caracteristică “balcanică”, pe care o întânim în forme asemănătoare în... greaca veche: oraşul-capitală, deci cel “aparţinând regelui (basileus)” se va numi “ to basile-i-on” (vezi, la Ptolemaeus: Sarmizegetusa to Basileion!). Marile sanctuare antice cooptează, de asemenea, numele sau atribuţia zeităţii cărora “ le aparţin”, cu acest genitiv/atributiv: Aescleipion este sanctuarul lui Aescleipios; Parthenon este templul Atenei Parthena (Fecioara); Heraion – templul zeiţei Hera, etc; dar şi “atributive publice ale unor locuri consacrate”: “odeon” locul public destinat cântării odelor şi imnurilor; “manteon”, locul oracolului (“manteia” = profeţie). În această ordine de idei, terminaţia “grecească” a numelui KOGAION-ON n-ar trebui să surprindă, îndreptăţind traducerea “al Kodjyaien(e)-ni(lor)”. Se naşte însă, astfel, o nouă pistă de cercetare: ce erau - şi ce au devenit - aceşti posibili “Codjeaieni”? Să fie patronimele româneşti Cociu, Coja, Cojan, Goga, Gogan derivate de acolo? O asemenea variantă concurează serios cu răspunsul la întrebarea dacă nu cumva denumirea unui grup local: “Gugulanii”, ar trebui relaţionată cu enigmaticul “KOGAION”?! (** GKÛGKALLYON?!)

Dar era o teminaţia “-ON” una grecească sau una “locală”, asemănătoare şi doar asimilată ca atare în textul grecesc? Să presupunem o construcţie locală de tipul: “kodjyăian” , (dacă aceasta ar fi fost denumirea “locală” a Muntelui Sfânt). Încercaţi să pronunţaţi acest nume “bănăţăneşte-ardeleneşte”! O astfel de pronunţare ar conduce, pe de o parte firesc, la pronunţia actuală de către localnici, cvasi-identică (“Godgjean”!); iar pe de altă parte... să ne întrebăm cum ar fi fost transcris, în literele disponibile, acest nume auzit de... urechea grecească a lui Strabon? Cred că.... “KOGAYON”! (Să ne amintim cum notează Caragiale pronunţia ardelenească a lui Marius Chicoş Rostogan: “ de unde”, pronunţat ardeleneşte: DYE UNDJYE, apare transcris: “ghe unghje”! Este aceeaşi “citire” a grupului palatalizat... DHY + vocală drept... G+A! (Tot o... ureche ... grecească!)

Nu putem încheia acest capitol fără să amintim şi o altă depărtată posibilitate; (depărtată, dar nu întotdeauna lucrurile din prim plan sunt cele mai adevărate!)... Incă în volumul “PLEDOARII PRO-DACICE” (2009) am avansat ipoteza că “turcismele” din limbile balcanice, socotite drept împrumuturi din limba turcă, sunt – cel puţin în număr substanţial! – dimpotrivă: radicale asimilate în turcă din limba autohtonilor thraci din Anatolia (urmaşi ai hitiţilor, ai frigienilor, ai mysienilor, etc) cu prilejul aşezării şi coabitării triburilor alogene cu masiva populaţie locală. Asta ar însemna posibilitatea unor paralelisme lexicale între thraca anatoliană şi spaţiul thraco-getic. Nu ştiu dacă termenul tc. “KHODJE” (preot) avea un radical similar în limbile turcice anterior musulmanizării triburilor anatoliene; dar ştiu că turcii (deveniţi anatolieni!) au exercitat până la sfârşitul Evului Mediu un vast şi eficient control politic şi social al întregului bazin estic mediteraneean, distribuind şi o serie de termeni socotiţi “mahomedani”.Termenul “KHODJE” (cu un K aspirat!), denumindu-l pe sacerdot, este cu evidenţă cognat nu numai direct cu “khodjžè” (preotul musulman, în albaneză şi aromână) dar şi cu albanezul KOKË (cap), KOKËS (berbecul din fruntea turmei), ar. COACĂ(culmea muntelui), şi o serie de termeni româneşti actuali (vezi mai sus). Dacă în româna - să zicem “medievală”; adică: în “vlahă”! - s-ar fi păstrat, încă dinainte de apariţia turcilor în Europa, un ancestral radical de acest tip denumind profesia sacerdotală, (Goga?!), pluralul neaccentuat ar fi fost “KOGI” (sau “GOGI”) iar dacă grupul ar fi format un grup aparte, nu era firesc ca respectivii sacerdoţi să fie fost numiţi, colectiv: “COGJYENI”?!.... (Cojyani) ?!...

Faptul că numirea KOGAION este prezentă o singură dată în sursele istorice scrise nu constituie, la urma urmei, un motiv de punere la îndoială a autenticităţii termenului. Şi cum trimiterea în textul lui Strabon este directă: “Muntele Sfânt al geţilor”, preferăm ipoteza că acel Kogaion se afla în complexul Dealul Grădiştii-Muntele Godeanu, chiar dacă această localizare se găseşte nu în “teritoriul getic”, ci în cel... “dacic”. In definitiv acelaşi autor, Strabon, după cum am văzut (şi concluzia sa este formulată la... începutul “Erei Noastre”, AD!) pune fără ezitare semnul egalităţii între geţi şi daci...!.
sursa
Ca atare, Shambala este, după unii, Edenul, sau Raiul pe pămînt (o grădină înfloritoare, cu plante nemuritoare, de o frumuseţe paradisiacă). Acest rai ar avea şi o ramificaţie pe sub Munţii Bucegi către ţara noastră, care, la rîndul ei, a fost numită “Grădina Maicii Domnului”.

Din această peşteră, des invocată în legendele dacice, a venit Zamolxe, ca să-i înveţe şi să-i stăpînească pe geţi. Populaţia “de sub pămînt” ar fi de statură mai înaltă (1,90 - 2,05 metri) ceea ce oamenilor de la începuturi - cei ce au supravieţuit la suprafaţă - şi care din motivele catastrofice ce au acţionat asupra organismelor nu depăşeau 1,45-1,50 m, aceştia li se păreau adevăraţi giganţi.

Ca atare, “îngerii căzuţi” în împreunarea cu femeile oamenilor i-au dat pe giganţi, dar şi progenituri cu malformaţii - ciclopi etc.

Zamolxe era, după cum spune legenda, foarte înalt, avea “capul în nouri”, dacii fiind mici de statură.
Cînd se uitau în sus la el, aveau imagine că are capul în nori. Şi, adesea, “plutea deasupra norilor după ce ieşea din peştera sa”, ceea ce - spun adepţii acestei teorii - o făcea cu un aparat de zbor individual. Pe de altă parte, este interesant cum povestea legată de zeul care este omorît şi învie după 3 zile spre a se înălţa la cer este valabilă în mai multe civilizaţii, conform autorului Eduard Sure - “Marii Iniţiaţi”. Şi în Mesopotamia, şi în Egipt - la Horus, şi în Israel (Iudeea), dar şi la daci, şi în India, la hinduşi. Periodic, după cum se pare, aceşti iniţiaţi “părăseau peşterile” spre a deveni învăţaţii omenirii, după care dispăreau, mureau, înviau şi se înălţau la cer, uimind populaţia.
cotidianul
Reference URL's