Vasile Boerean e descris de Steinhardt în cartea sa “Jurnalul fericirii” ca unul din foarte putinii gardieni cu suflet bun, din câti l-au pazit, în cei sase ani de temnita. Nu a batut, nu a jignit niciodata, “gasind prilejuri de a zâmbi îngaduitor detinutilor, de a rezolva o situatie fara a recurge la masuri disciplinare”, asta – într-o epoca în care, ca sa devii temnicer peste “politici”, erai educat sa te preschimbi într-o bestie. Prin “reeducare”, se schimbau firi omenesti. Detinuti deveniti calai… O voluptate a schingiuirii… Tarani preschimbati în ucigasi… Gardieni satanizati, care se credeau Dumnezei… Pentru toti, aceasta închisoare maiestuoasa de la capatul Gherlei a fost o ucenicie în iad.
Urmele atrocitatilor vazute în acei ani au ramas încrustate pe chipul lui Vasile Boerean. Un chip taiat doar din câteva linii aspre. Cât timp am stat cu el, nu a zâmbit nici o secunda. Nici macar când povestea lucruri despre care zice ca îl fac “fericit”. Ici când, îsi sterge apasat si repezit buzele cu degetele, un fel de tic, de parca ar vrea sa alunge ceva inexistent, abstract aproape. “Acum sunt atât de fericit ca nu am batut, ca nu am dat niciodata o palma… Nu stiu cum am putut reusi. Cred ca de asta am trait eu asa mult – 94 de ani, va dati seama? – fiindca n-am cedat atunci. Ma bucur. E atât de usor sa faci rau. E atâta de greu sa ramâi om. Atâta de greu…”. Pâna la vârsta lui, n-a avut niciodata o boala. Dar si nici un viciu, nici un exces. Fiindca, zice, mereu a trebuit “sa ramâna clar”, atent cu sine si cu cei ce-l înconjoara. Ca un mare principiu, pe care trebuie sa-l urmeze cu orice pret. Nu cred sa mai fi vazut om de vârsta lui atât de complet sanatos, fara nici un betesug. Am alergat împreuna, când am trecut strada cea larga a Gherlei, printre masini; abia ma puteam tine dupa el cât am cutreierat cimitirul închisorii. Amintirile i-s neatinse, pâna-n cele mai uimitoare detalii. În cafeneaua unde bea doar un pahar de apa minerala, zice ca-mi poate povesti ce vreau, si ca e “fericit” ca-mi poate povesti fara teama.