O data pe an, dupa ce brândusele si pascutele se uscau si intrau în pamânt pâna la alta primavara, adica atunci când primavara era aproape pe terminate, mergeam dupa muguri de brad, din care Buna facea un sirop gros, auriu roscat, dupa ce-i tinea o vreme într-o oala mare cu miere, adusa de unchesul Paval. Când siropul era gata, îl punea în doua sticle mari, burtoase, le punea “astupus” de pluta, le lega cu sfoara si le punea cu grija în credentul mare, lânga alte butelci si leacuri, numai bune pentru când ma uitam mai gales, ori pentru atunci când nu prea aveam chef de mâncare.
Urcam pe malul Vaii Albe, pâna sub Dealul Paltinului, acolo unde se mai vedeau înca urmele jgheabului urias, pe care, înainte de razboi, coborau la vale bustenii împinsi pe apa de oamenii care-i agatau cu un fel de cârlige mari de fier.
“La Plevasca” se chema locul acela si era numai bun pentru ceea ce voiam noi, caci acolo cresteau, cât vedeai cu ochii, brazi tineri, cu crengile aproape de pamânt, încarcati de muguri verzulii cu gust acrisor, racoritor. Culegeam mugurii într-un cosulet împletit, pe care Buna mi-l lega la brâu, ca sa am mâinile libere si sa pot, vezi Doamne, culege mai repede, numai ca eu mai mult mâncam, decât sa pun mugurii în cos si nici nu se putea altfel. Nu se putea, caci erau tare buni mugurii aceia parfumati si moi. Puneai mugurele verzui, tepos, grasuliu pe limba, închideai gura si-l tineai asa, cu buzele strânse. În vremea asta, puteai sa te uiti la cer, sa vezi cum se misca norii, sa asculti pasarile cum se cheama una pe alta, între crengi, sau puteai sa cauti urme de bursuci ori de arici. Si numai atunci când simteai ca mai-mai ca ti-a amortit limba, numai atunci trebuia sa mesteci de doua, trei ori si sa-l înghiti apoi repede, repede, ca si cum nici n-ar fi fost. Multa vreme dupa aceea, simteai pe buze o racoare catifelata, vecina oarecum cu tulpinile firave ce se iteau umede în umbra padurii: brebenei, luscute, leurda si caprifoi. formula as