Asistam neputinciosi la o secularizare a obiceiurilor si traditiilor satului românesc. Colindatul, cel mai cunoscut obicei de Craciun, nu mai este practicat de oricine. Daca înainte nu era casa sa nu fie colindata, si nu doar de un grup, ci de cât mai multe, astazi glasurile colindatorilor mai intra în casele gospodarilor doar prin intermediul radioului si televiziunii sau al compilatiilor audio, dezgolite parca de bucuria si trairea vestitorilor Nasterii Domnului. Cu îndemnul de a lasa sfiala deoparte si a pleca “printre case a colinda”, va propunem o întoarcere în timp, în lumea satului de altadata, în Ajunul Nasterii Pruncului Sfânt, prin gura si amintirile unor ierarhi ai Bisericii noastre.
Din doua parti venea bucuria sarbatorii Nasterii Domnului, în primul rând pentru bucate si în al doilea pentru ca primeam haine noi, iar casa era proaspat varuita si curatita de catre mama si Rada, sora mea mai mare, si astfel intrai cu un alt aer în casa, ca într-o casa noua. De sfintele sarbatori totdeauna aveam bucuria aceasta, pentru ca eram toti fratii împreuna cu parintii nostri, “si ce este mai bun si mai frumos decât a fi fratii împreuna”, si astfel petreceam dupa cuvântul psalmistului. De Craciun si de Pasti cautam sa fim acasa toti, sa nu fim plecati pe drum, pe undeva, prin urmare, era familia întreaga, si as putea sa spun ca se sacrificau, si în loc sa mearga sa faca negustorie, de sarbatori eram cu totii acasa, în jurul mesei si la gura sobei. Parintii nostri uitau de toate necazurile si de toate supararile si ne povesteau de copilaria lor, cum a fost la vremea lor, cum erau vecinii si rudele.