Mama! Ce cuvânt viu, ce semnificatie aparte are! Atunci când vrem sa vorbim despre mamele noastre suntem adesea pusi în încurcatura, de aceea parca acest cuvânt atât de încarcat cu o nespusa iubire ni se pare, fara îndoiala, suficient. Ce ar mai putea lamuri stângacia cuvintelor noastre de vom vrea sa vorbim despre mamele noastre? Având imaginea ei precum o icoana înaintea ochilor, în fata careia ne plecam întotdeauna cu respect si o sarutam cu sfiala, cautând sa dobândim linistirea, pacea dupa care tânjim mereu si de care ne este dor, pace pe care numai o mama o daruieste deplin si neconditionat fiind haruita de Dumnezeu, multumim cu înflacarare pentru acest mare dar pe care El ni l-a dat si pentru care poate ca niciodata nu ne vom simti vrednic de a-l fi primit.
Iubirea are multe forme si se înfatiseaza felurit, dar iubirea mamei este unica. Mângâierea ei alunga suferintele de tot felul, asa cum nimeni altcineva nu ar putea sa o faca. Desi iubirea unei mame este sadita natural de Dumnezeu în sufletul ei, curatia si neprihanirea ei nu înceteaza sa ne uimeasca. Haruite pentru cresterea copiilor, mamele nu sunt doar valori sau modele, ci eroine, faclii aprinse, candele veghetoare, femei nu doar bune sau virtuoase, ci chiar sfinte. Chipul mamei aduce nadejde în orice moment, zâmbetul ei lumineaza calea copiilor ei pretutindeni, iar îmbratisarea ei calda domoleste toate simtirile, umple de vigoare si aduce o necontenita bucurie.
Nu avem oare de învatat de la mamele Sfintilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur sau a Fericitului Augustin? Desigur ca admiram aceste „râuri curgatoare de miere ale întelepciunii“, dar ne amintim mai putin de izvoarele pamântesti din care aceste râuri au izvorât. Îi marim pe acesti „uriasi“ ai Duhului, dar rareori mintea noastra alearga la acele persoane sfinte si pline de respect care i-au nascut, i-au crescut si i-au daruit din tot sufletul Bisericii lui Hristos. Lumina