În iarna anului 1963, parintele Arsenie Papacioc se afla închis ca detinut politic în închisoarea de la Aiud, unde comandant era colonelul Gheorghe Craciun. A trait atunci o experienta pe care nu si-o putea explica. „Ce minune mai mare decât ca sunt în viata?“, spunea adeseori duhovnicul.
La 24 decembrie 1963, în ajunul Craciunului, parintele Arsenie Papacioc a primit 10 zile de izolare cu regim sever. Avea vina ca vorbea asa tare despre Dumnezeu încât se auzea perfect pe coridor si în celulele vecine. Afara era un ger napraznic, iar dupa trei zile, parintele era asa de slabit încât n-a mai rezistat si s-a asezat pe jos, pe cimentul rece al celulei, ceea ce însemna moarte sigura.
„Ajunsesem la un asa moment ca asteptam sa vad cum îmi iese sufletul din trup. Eram constient pâna în ultima clipa. Atunci s-a întâmplat ceva ce nu poate fi spus în cuvinte“, istorisea parintele. A simtit cum „Cineva“ l-a tras de picioar si i-a spus: „Scoala-te, Arsenie, daca vrei sa nu mori! Aici nu se doarme! Vremea ta înca nu a venit“. Cu un efort supraomenesc, parintele s-a urcat pe marginea tinetei, singurul obiect de „mobilier“ al celulei de pedeapsa, si a ramas asa în întuneric, rabdând soarta.