Racla în care se afla moastele Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, a sosit aseara la Iasi de la Manastirea Kitaev – Ucraina.
Moastele Sfântului Teofil vor ramâne la Iasi pâna marti, 16 octombrie, când racla cu moastele Sfântului se va întoarce în Ucraina.
Viata Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun dupa Hristos
În octombrie 1788, în oraselul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, sotia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Nasterea Maicii Domnului”, a nascut gemeni: Toma si Calinic. Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut sa suga, întorcându-si de fiecare data fata de la sân. Ca sa-si scape copilul de la moarte, mama a fost nevoita sa gaseasca un mijloc pentru a-l hrani: îi dadea sa manânce fiertura de cartofi, ridichi si morcovi. Toate acestea Toma le primea cu placere, însa numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul îsi întorcea imediat fata, plângând în hohote.
În inima mamei a început sa se înfiripeze raceala fata de micutul Toma. Dupa o vreme, Eufrosina s-a hotarât sa scape de un asemenea copil si a încercat în mai multe rânduri sa-l înece. Însa de fiecare data Dumnezeu i-a salvat pruncului viata.
Tatal necajit, vazând cât de mult îsi uraste sotia sa propriul copil, a hotarât sa-l îndeparteze pe Toma de ea pentru o bucata de vreme. Pentru aceasta a cautat fara stirea Eufrosinei o doica careia i-a dat spre crestere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hranea pe Toma cu pâine înmuiata în miere îndoita cu apa, înstiintându-l zilnic pe tata despre starea copilului.
Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul sau fiu. Se spune ca îl ducea pe copil la biserica în fiecare duminica, spre a-l împartasi cu Sfintele Taine.
Curând a fost placut înaintea lui Dumnezeu ca sa-l cheme la Sine pe tatal si purtatorul de grija al lui Toma. Simtind apropierea mortii, preotul Gorenkovski l-a încredintat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui taran înstarit care nu avea copii.
Dupa mutarea lui Toma în casa bogatasului fara copii, acest binefacator si al doilea tata al pruncului s-a stins pe neasteptate. Sotia acestuia, dorind sa se recasatoreasca, s-a grabit sa se desparta de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului sa-l ia pe baiat.
Preotul s-a învoit, iar micutul Toma si-a gasit un nou adapost.
Spre uimirea tuturor, micutul nu arata nici o înclinatie catre jocurile obisnuite vârstei sale. El se retragea de o parte si, alegându-si un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist si cugetator. Biserica devenise adapostul cel mai drag al acestui neobisnuit copil. Baiatul nu pierdea nici o slujba, grabindu-se vesel, odata cu primul dangat de clopot, sa mearga acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era gasit adesea înaintea usilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugaciune si desprins, parca, din tot ceea ce-l înconjoara în aceasta lume.
Lipsindu-se de lucruri, Toma dadea tot ce putea saracilor. Odata Toma a vazut pe ulita un baiat îmbracat în zdrente; fara sa stea pe gânduri, si-a scos camasa si a dat-o saracului, iar el s-a întors acasa doar cu haina pe deasupra. Totusi binefacatorul lui a vazut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…
Iubea mult Psaltirea, învatând pe dinafara psalmii îndragiti
Când Toma a împlinit sapte ani, preotul a început sa-l învete carte; curând însa, el s-a îmbolnavit si a murit. Cu nemângâiata amaraciune Toma a plâns pentru ocrotitorul sau.
Epitropul bisericii locului, presupunând ca ura Eufrosinei fata de fiul ei pierise, a hotarât sa-l duca pe Toma înapoi acasa. Atunci când si-a zarit fiul, Eufrosina spargea lemne. Vazându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasa, încât ascutisul toporului i-a despicat lui Toma umarul drept. Epitropul l-a luat repede pe micut si l-a dus acasa. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplator ca în Kiev, la Manastirea Bratski, traieste un batrân, preot vaduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah si ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care înca nu se însanatosise deplin. El i-a povestit staretului tot ce stia despre nefericita lui ruda, încredintându-i spre crestere, într-acest chip, pe copilul sau de suflet. Toma a fost înscris la Academia Duhovniceasca de la Manastirea Bratski. Copilul a crescut dând dovada de o purtare exemplara si învatând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învatând pe dinafara psalmii îndragiti.
Lovita de Domnul cu o boala de nevindecat, Eufrosina, vazând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început sa se caiasca, varsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împacata cu el si de a primi binecuvântarea ei.
– Iarta-ma, fiule, striga, pocaindu-se, mama lui, iarta-ma pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecata si n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am facut-o… Nu ma blestema pe mine, mama ta cea rea, si pomeneste-ma pe mine, pacatoasa, în rugaciunile tale neîncetate…
Spunând acestea, Eufrosina si-a strâns fiul cu putere la piept si însemnându-l cu o cruce mare, si-a dat duhul în pace.
Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la scoala; nesimtind însa chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la niste mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunostinte care îl duc pe om la cunoasterea adevaratului Dumnezeu si descopera inimilor curate tainele maririi dumnezeiesti. De aceea, tânarul Toma si-a ales ca institutie de învatamânt superior biserica, unde, sârguind la citire si cântare, îsi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu si rugaciune. Începând de atunci, gândul la calugarie nu l-a parasit o clipa: mai devreme sau mai târziu, trebuia sa-l puna în practica.
Dupa ce a murit si unchiul sau, Toma a ramas fara mijloace de trai si fara adapost. Retragându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascal în orasul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în acelasi an ca paracliser în târgusorul Obuhov. Dupa putin timp, în toiul razboiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Manastirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultari: brutar, bucatar, ajutor de felcer, paracliser si clopotar. Aceasta ascultare îi placea cu deosebire lui Toma.
În rândul monahilor
Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La putin timp dupa aceasta, Teodorit a fost numit vesmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, dupa rânduiala manastireasca, o mica suma din danii, Teodorit a ramas acelasi postitor aspru si nu avea nimic în chilia sa. Dimpotriva, strain de orice dorinta de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: caci ramânând fara mâncare câte doua-trei zile, dadea hrana si bani pelerinilor, saracilor si nevoiasilor.
Aratând fata de toti dragoste de aproapele, dupa pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie si ascultarile fratilor, si luând asupra sa ostenelile altora, slujea obstii cu osârdie.
Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Manastirii Bratski. Dorind sa ramâna în desavârsita însingurare, a cerut sa fie eliberat din functie si totodata a cerut sa i se îngaduie a pustnici în pesterile sapate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Aceasta din urma cerere fiindu-i respinsa, Teodorit a pasit pe calea unei nevointe aparte, luând asupra-si marea cruce a nebuniei pentru Hristos.
Marindu-si si mai mult nevointele întru nebunia pentru Hristos, fericitul si-a asezat în chilie un sicriu vechi, însa nu se culca noaptea în el, ci pastra acolo felurite provizii si vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schima, când a primit numele de Teofil si-a cusut culionul de schimnic din bucati de cârpa si l-a purtat asa pâna la moarte.
Credinciosii se tineau întotdeauna dupa el, însetând sa auda macar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul si zdrentarosul monah Teofil” si se plângea în fiecare zi mitropolitului ca numerosi curiosi tulburau linistea si bunul mers al activitatilor scolare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; si, pentru a nu stârni noi nemultumiri, a fost nevoit sa se ascunda în padure de admiratorii sai, întorcându-se acasa numai dupa apusul soarelui. Si aici însa îl gasea multimea si, asteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea pâna la chilie.
Fiindca viata plina de zarva a Manastirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livada mare si umbroasa în Glubocita unde se îndeletnicea cu citirea de carti mântuitoare de suflet.
Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate si a slabiciunii, a cerut sa fie mutat din Manastirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Manastirea Bolnicinâi. Înaltpreasfintitul Filaret l-a mutat însa în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinta „acea chilie în care locuia raposatul ierodiacon Eustatie”. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atragând spre pustia Goloseev o multime de oameni râvnitori. Mireasma vietii sale sfinte ajunsese pâna departe, fiind simtita de toti cei aflati în cautare de mângâiere si sfat duhovnicesc. Conducerea manastirii, în primele zile ale intrarii lui Teofil acolo, a dat putina atentie „ciudateniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane si felurite nemultumiri pentru viata sa ciudata. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire si i-a îngaduit doar a se împartasi în fiecare sâmbata, îmbracat cu toate vesmintele preotesti, „pentru mântuirea sufletului”.
Dupa aceasta hotarâre, Teofil a fost îndepartat din pustia Goloseev si stramutat în asa-numita „livada Novopasecinâi”. Chiar daca biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujba, ajungând în biserica mai înainte de primul sunet al clopotului.
Tot ce se afla în jurul meu îmi aminteste neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet
Fericitul Teofil a vietuit mai bine de o jumatate de an în livada Novopasecinâi, dupa care a fost stramutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a parasit nevointa nebuniei pentru Hristos, ci dimpotriva. Plimbându-se adesea prin padure, alegea o buturuga mare si petrecea zile si nopti întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricaciunilor veacului acestuia si rugându-se pentru iertarea lumii pacatoase.
Ca sa nu ramâna nici o clipa în nelucrare, fericitul torcea lâna, împletea ciorapi si tesea pânza, pe care o dadea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o stia pe dinafara, precum si felurite rugaciuni. Facând zilnic nenumarate matanii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dadea trupului sau ostenit decât ragazul cel mai scurt cu putinta. Chilia fericitului Teofil nu lasa sa se vada ca de ea se îngrijea mâna unui om; era plina de lucruri îngramadite si acoperita pe dinauntru cu un strat de gunoi si murdarie. Atunci când era întrebat de ce face asa, fericitul raspundea:
– Pentru ca tot ce se afla în jurul meu sa-mi aminteasca neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.
Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetica la soarta ce-i astepta. Un ciob, o aschie, un mar putred, o para, o bucata de placinta, un castravete, o cârpa, o prescura, un muc de lumânare, chiar câte o balega, din care se gaseau adesea în cosurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…
Cu putin înainte de sfârsitul sau, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinta întâistatatorului de aici, care nutrea fata de fericit sincera dragoste si cinstire.
– Fie dupa voia ta, i-a zis fericitul ca raspuns la calduroasa chemare a sa. O sa ma mut la tine, dar tine minte – ma voi întoarce ca sa mor în vechiul cuib.
Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.
În ultimele zile ale vietii sale era vazut si în Lavra, unde venea în fiecare zi sa slujeasca un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei facatoare de minuni numita „Cenotohovska”.
În octombrie 1853, Teofil a încetat sa mai primeasca hrana si se multumea doar sa stea în picioare la rugaciune, au început sa i se umfle picioarele, dar el nu baga de seama, si îsi sporea înca si mai mult nevointele de rugator.
În pace si fara tulburare, fericitul Teofil si-a încredintat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 dupa-amiaza, anul 1853.
Vestea despre sfârsitul fericitului a atras în Sihastria Kitaev multimi de oameni nu numai din vecinatati, ci si din orasele mai îndepartate.
Procesiunea de înmormântare a fost savârsita în jurul Bisericii „Sfânta Treime” si dupa câteva minute sicriul, în sunetul cântarii „Sfinte Dumnezeule” si al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pamântului.
Moastele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se pastreaza la Manastirea Kitaev, care mai adaposteste si alte importante relicve sfinte: parti din moastele Sfintilor 12 Apostoli, ale Sfintilor Ioachim si Ana, ale Sfintilor Zaharia si Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea si ale altor mari sfinti ai Bisericii. (doxologia.ro)