Rasfoiam zilele trecute paginile de internet si cu totul intamplator am dat peste scurte recenzii ale unei carti: Oare chiar m-am întors de la Athos? scrisa de Dan C. Mihailescu cunoscut multora ca “Omul care aduce cartea”.
Cum in ultima perioada am facut o adevarata pasiune pentru scrierile si documentarele despre Sfantul Munte, am cautat sa descopar mai multe despre acest volum. Surpriza. Am gasit o inregistrare din 2011 unde Dan C Mihailescu ii povesteste lui Horia-Roman Patapievici cum a fost la Athos. Fascinant! Uimitor de sincer, folosind cuvinte simple, “Omul cu cartea” rasfata sufletul cu descrieri seducatoare.
Primul soc: multimea macilor în iarba calcaroasa si corul de ciripicici al pasaretului în zori. Sarbatoarea auzului ma curata de toata zgura nesomnului.
Parcam în Ouranopolis, pentru vapor. Orasel cochet si pungas, tipic grecotei, de vilegiatura. Decor ca-n studiourile cinematografice: vile cochete, muscate-n ferestre, barcute si mici iahturi la chei, pravalii cu câte 20-50 de procente în plus fata de preturile pietei, adica toate însemnele plezirismului care i-a dus pe greci la falimentul national de azi. Aplicarea suicidar-inconstienta a lozincii din anecdota hispanofona samba si, trabajo no.
Dupa titluri bomba care imi zagarie auzul si jurnalisti agresivi care isi scuipa furia, Dan C Mihailescu mi s-a parut o gura de oxigen intr-o lume complet nebuna. Mai exista descrieri poetice ? Mai reuseste cineva sa simta in secolulul Smartphone, Pokemon, Facebook, Twitter, etc ?
Mai exista oare normalitate ? Se pare ca DA. M-am asezat confortabil sa urmaresc ce povesti interesante are de spus. Din primele minute m-a coplesit. Am pus pauza si am stat cateva clipe sa me dezmeticesc. Mai exista oameni care observa pasarile si se bucura de gingasia florilor ? Nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Am reluat cateva pasaje din materialul video si am trait impreuna cu domnul Mihailescu, pelerinajul sau de la Athos.
Cum am putea sa clonam astfel de scriitori ? Cum am putea scapa de limbajul de lemn si agresivitatea ce ne inconjoara ? Pana cand va trebui sa suportam minciuna, fariseismul, evlavia caraghioasa a unor “practicanti”, mediocritatea profunda a indivizilor, grobianismul ?!?
Nu am pretentii de cititor stilat dar am invatat inca din copilarie sa iubesc cartile. M-am format citind povesti nemuritoare, am admirat loialitatea eroilor lui Dumas, am suferit cu personajele lui Karl May, am plans la Dama cu Camelii, am fost tovaras de drum cu Hogas pe drumuri de munte, am insirat matanii cu Florence L. Barclay si am trait dramele volumelor lui Sir Arthur Conan Doyle. Iubesc cartile si pe autorii lor. Candva spuneam ca cel mai bun prieten este cartea, care nu te tradeaza si intre ale carei file cu siguranta vei gasi o fraza potrivita starii sufletesti de moment.
De ceva timp am descoperit cu bucurie carti fascinante despre sfinti, minuni, rugaciuni, locuri sfinte. Pelerinul Rus, Parintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt în lagarele comuniste, Viata, maturiile inchinatorilor si sfaturile duhovnicesti ale parintelui Arsenie Boca sau Porfirie Kavsokalivitul, minunile Sfantului Efrem cel Nou, am trait iadul si raiul din Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie Aghioritul, am umblat pe drumurile Athosului cu monahul Pimen Vlad de la Schitul Lacu, am descoperit simplitatea si daruirea Fericitului Iacov Tzalikis, am savurat Patericul Athonit, invat cu pasi mici Sbornicul, am citit cu nesat Scrisoarea micului Anastasie ( Sfantul Nectarie ), adresata lui Hristos, am citit pe nerasuflate „Staretul Haralambie – Dascalul rugaciunii mintii” si lista ar putea continua.
Desi devorez efectiv scririle parintilor atoniti si incerc sa vad cat mai multe documentare despre Sfantul Munte, am ratat volumul „Oare chiar m-am întors de la Athos?“, scris în urma pelerinajului la Sfântul Munte, unul dintre bestsellerurile Editurii Humanitas si cea mai vânduta carte a reputatului critic Dan C Mihailescu, dupa cum titra ziarul Adevarul..
In scurt timp o voi achizitiona, desi la multe librarii online apare sec .. stoc epuizat.
Va invit sa “degustati” si sa pasiti alaturi de autor pe cararile Athosului.
<< Mi-as dori ca, înainte sa începeti lectura acestor pagini, sa va opriti macar un minut agitatia interioara, asa cum ni se întâmpla când ajungem brusc în fata marii, ori la poalele muntelui. Sa coborâti alene pleoapele, sa întindeti precauti, dar cu înfiorare auzul, narile, degetele, pecetluind buzele, si sa va închipuiti alunecarea unei corabii pe apele marii Egee. Flancata la o lungime de brat de siruri de pescarusi nastrusnic-flamânzi, nabadaiosi, obraznici, apucatori si guresi cât cuprinde, gata sa-ti fure din zbor firimitura. Departe, în zare – creste de munti, într-o ceata diafana, ca faldurile unei rochii de zâna. Dincoace, tarmul marii, însemnat de cetati si fortificatii crestine cu nume de basm: Dochiaru, Xenofont, Xeropotamu, Gregoriu, Dionisiu, Sf. Panteleimon, Pantocrator, Vatopedi, Stavronikita, Iviron, Karakalu, Prodromu…
Iar marea, sub noi, maica iubitoare si amenintatoare, virgina, lasciva si cruda, leagan, altar si sicriu, cu albastrul incredibil, ucigator si vital deopotriva. Materna si perversa, amagitoare, eliberatoare si, totodata, sufocanta prin majestate, alinatoare prin gratie. Dincolo si dincoace, muntii cruciati, împaduriti cavaleri înzauati în stânci musculoase, piatra coltoasa, aspru si bogat muscatoare a crestelor naprasnic pravalite în bratele marii.
Tipetele nervoase ale pescarusilor, înfipte în imaginea chiparosilor tâsnind mândru catre cer, odata cu fosnetul apelor marii sub chila vaporului si cumintenia întiparita pe cer a turlelor blând aurite sub marinimia soarelui pârguitor – iata ce a însemnat pentru mine primul contact cu lumea Athosului. Plutirea între doua porturi, Uranopolis si Daphni, pe vaporul Sf. Pantheleimon, cu mâna întinsa catre aripile încordate si ciocurile avide ale acestor prevestitori ai libertatii ca supunere.
O nepotrivire, deci, strigatoare la cer
Izolat în context, antinomic fata de situatii, inconfortabil pentru echipa, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzator pentru sine. Pâna la 58 de ani, eu am intrat în biserica la vreo cinci, sase nunti si tot atâtea botezuri (de doua ori ca nas). În total, cel mult 15 ore de slujba religioasa. Or, acum, aveam sa stau în fata altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în greceste!) cam 40 de ceasuri în zece zile!
M-am spovedit si împartasit de doua ori în viata: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scafârlia de coltul mesei si am jurat ca e ultima oara când ma mai prinde bunica-mea-n biserica), apoi la 23, înainte de nunta, la mânastirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ametitor cu parintele Sofian Boghiu. Iar a treia oara acum, la schitul Prodromu, luat ca din oala, aproape în chingi, cu toti dracii din mine, si supus unei naprasnice limpeziri de sine cu anafura si aghiasma.
Turistic, din 1990, când am iesit prima oara din tara, am fost un hiperalintat, fie oficial, fie particular, în hoteluri de trei, patru, cinci stele, nu doar la Sibiu, Brasov, Iasi, Cluj si Budapesta, dar si la Paris, Belgrad, Praga, Geneva, Zürich, Chisinau, Lisabona, Amsterdam, Lille, Bruges, Venetia, cu mirifice mic dejunuri „suedeze”, care durau uneori si doua ore, cu frigidere bine garnisite, sali de baie ca-n gineceurile din Halima, sindrofii de tot soiul si degustari îndelungi în crame dichisite… Pentru ca acum sa revin brutal, auster si mizer, direct în constrângerile umilitoare ale stagiului militar din Bacaul verii lui 1977, în dormitorul comun (cu trei, sapte, paisprezece suflete), cu nopti albe datorate celor zece mostre de sforaituri demonic-simfonice pe minut, cu doua WC-uri la douazeci de pântece, cu numai doua mese pe zi, la 8.30 si la 18, durând 15-20 de minute fiecare, atâta cât predica, fara pic de carne (unica exceptie, într-o dimineata: o sardina de caciula), cu drumuri desfundate si sleauri de-o juma’ de metru pe drumuri de munte naucitoare, buimacit si storcosit în camion ca un sac de cartofi. Si fara oglinda de barbierit! Dupa patru zile de neras, m-am ciumpavit la perete: ma oglindeam pur si simplu în zid, fericit ca am prins, în sfârsit, o chiuveta libera, numai cu apa rece, evident, ca sa ma vad taxat la urma drept „papistas”, de vreme ce, vezi Doamne, îmi refuz, macar o saptamâna, onoarea barbii athonite ! […]
Dar dincolo de cele meschine – tehnice, termice, epidermice, culinare, igienice si vestimentare – flagranta nepotrivire initiala privea însusi rostul fiintei mele fata de Dumnezeu, credinta, biserica si viata calugareasca. E bine sa te întrebi, înainte de-a lua drumul Sfântului Munte, în ce masura pasul inimii tale consuna cu cadenta athonita. Eu nu m-am întrebat. M-am considerat admis din principiu. Faptul ca invitatia a venit de la Costion Nicolescu, omul lui Dumnezeu pe care-l stiam de patru decenii, parca m-a absolvit de orice raspundere. Si de orice examen prealabil.
SÂMBATA 30 Aprilie
6.30. Tâsnim din microbuz la pipi, direct în Grecia. Primul soc: multimea macilor în iarba calcaroasa si corul de ciripicici al pasaretului în zori. Sarbatoarea auzului ma curata de toata zgura nesomnului.
Parcam în Ouranopolis, pentru vapor. Orasel cochet si pungas, tipic grecotei, de vilegiatura. Decor ca-n studiourile cinematografice: vile cochete, muscate-n ferestre, barcute si mici iahturi la chei, pravalii cu câte 20-50 de procente în plus fata de preturile pietei, adica toate însemnele plezirismului care i-a dus pe greci la falimentul national de azi. Aplicarea suicidar-inconstienta a lozincii din anecdota hispanofona samba si, trabajo no.
10 – 11.30. Drumul cu vaporul Sf. Panteleimon. Albatrosii însotitori. Halucinant. Familiarii încearca sa le dea bucatica de pâine direct din mâna. Unii chiar reusesc. Senzatie dumnezeiasca: te uiti de pe punte si vezi direct în strafundurile marii – pietrele, scoicile, algele – de-ti vine sa te arunci ca Empedocle-n gura vulcanului.
Portul Dafni. De la dafini.
Prima lectie athonita: timpul si rabdarea. Nu ai masina aranjata sa te ia? Atunci astepti matale doua ceasuri în soare si vezi cum te calca-n picioare grupul de rusi, care – imperialisti înnascuti, adica tupeisti grobieni – îti umfla napraznic microbuzul de sub nas, desi tu îl asteptai cuminte cu mult înaintea lor. Cale de doua ore fierbinti, ne plimbam fiecare prin zona: pe la WC, pe la pravaliile cu nimicuri, pe faleza de douazeci de metri, plina de cutii (golite) de bere… Sau dialogam într-o engleza haioasa cu un calugar bizar, grec si – brusc – filoromân, un dostoievskian cincagenar, mucalit, ambiguu si hartuitor, pe ideea ca every Christian is my brother. Tipul de cersetor mascat, perfect pliabil pe bietele noastre asteptari turistice.
MARTI 3 Mai
Cu Flondor si Pastina în camera: minunat. Ne trezim la 3 noaptea si la 5. Sanatatea perfecta a lui Flondor: la 75 de ani umbla vioi patru km. pe jos, prin soare, vorbind si culegând flori, iar dupa ce se trezeste la miez de noapte pentru slujba, când se întoarce readoarme instantaneu!
Liturghie, 5.30 – 7.30. Prima data în viata când asist la asa ceva! Prima împartasanie dupa cea de la nunta! Fara spovedanie: hic et nunc se împartasesc si cei nespovediti (nu întreb pentru ce). Ma simt ca un hot prins cu mâna-n punga, asa ca ies fuga afara din biserica, unde pe dealuri defileaza halucinant fuioare de ceata, cucuvelele cânta precum ciocârliile, iar prin cotloane sipurasc pisici scheletice.
Din pricina micimii locatiilor, ne împartim în doua grupuri, pe ambele coaste ale râului, în doua case pendinte de schitul Lacu. Cazati sapte cu sapte. Intram într-un soi de asezamânt de basm al Sfintei Vineri. Liberi, într-o tacere înmiresmata, rupti din timp si spatiu.
Ma simt imponderabil si inutil. Închid ochii si tac minute în sir. E cea dintâi minune a Athosului, când uit cine sunt, de unde vin, ce sunt si ce vreau. Împrejur, versanti împaduriti, drumuri de tara heideggeriene, mici cascade nabadaioase, luminisuri copilaroase, localnici de-o asprime decorativa. Si-o vegetatie nebuna. În libertatea de aici, parca totul creste dublu, avântat, iar pasarile au o forta naucitoare.
JOI 5 Mai
La trei noaptea, Rosetti pleaca la utrenie. Noi – de la cinci, pâna la 6.30, la liturghie.
Foarte buna mâncarea la Prodromu, altfel decât la greci. Mai omenoasa.
Notez deosebirile dintre slujbe. Asprimea cazona de la Sf. Andrei, plus cuvintele rusesti auzite la tot pasul – mojna, mojna, pajalsti -, fata de coregrafia elastica, ritmul nervos, stilul fastuos si adorarea ceremonialului, la greci. La români: firescul cuvântat, accentul decisiv pus pe rostire, nu pe miscare. Pe reculegere, nu pe ritualitatea cinetica. Grecii adora stilistica corporala. Noi preferam soptirea melifluenta, cum îi spunea Dan Botta. Sau melismatica, dupa Alexandre Schmemann.
Numai aici, la Prodromu, s-a impus îngenuncherea. De doua ori într-o singura slujba. M-am straduit mental sa accept, dar în final nu am putut s-o fac. E groaznic sa-i vezi pe toti cei din preajma ca îngenuncheaza, iar tu sa ramâi, trufas îndracit, în picioare. De ce sa-l mint pe Dumnezeu? Mi s-a parut mai cinstit sa-mi dezvalui necredinta doritoare de har, decât sa ma prabusesc fariseic pe podea, mimând habotnicia. Slava Domnului ca minunatul Efrem, staretul Vatopediului, avea sa-mi curme chinul, aratându-ne ca numai la Prodromu se mai practica îngenuncherea si ca libertatea, consimtirea, e de preferat supunerii fariseice.
DUMINICA 8 Mai
Dupa ce am cautat zadarnic atâtea zile sa-mi cumpar un pachet de biscuiti si as fi platit în aur o cafea, aflu ca, la parterul cladirii în care stam, exista un automat. Extaz pacatos cât cuprinde. Epithymia – boala pe care staretul Efrem mi-a diagnosticat-o din prima, fara gres. Egoismos, a decretat domnia sa.
Parintele Daniil ne mai rezerva o surpriza: conduce personal, cu o îndemânare incredibila, mamutul Mercedes UNIMAG 3000 (prin aceleasi sleauri despre care Costion scrie ca te fac sa te crezi în „trupele de desant de pe teatrul de lupta din Afganistan”) si ne duce la chiliile Colciu si Sf. Ipatie.
La Colciu dam de mormântul Parintelui Dionisie Ignat, care aflu ca a fost duhovnicul Printului Charles! „Nu vreti sa stiti cum fosneau apele marii de ambarcatiunile serviciilor speciale britanice, când venea printul aici” – îmi sopteste cineva. Pai, atunci, înseamna ca Viscri are un frate (mult) mai mare! În cartea lui, Costion citeaza mult din Cuvintele de folos ale Parintelui. Aleg si eu doua: „Blândetea este cel mai bun medicament pentru o viata buna si sanatoasa, atât sufleteasca, cât si trupeasca. Sa taiem nervii si atunci se pogoara harul Sfântului Duh peste noi”. Si, aviz vanitatii noastre culturale: „Arma cea mai înfricosata a satanei este înaltarea mintii. Acum toti sunt cu studii si, automat, au înaltarea mintii. Nici nu-si dau seama de asta. Învatatura e buna, dar înaltarea nu” (op. cit., 79).
Oameni si natura, cu îngeri deasupra
Vorbeam ceva mai înainte despre natura febril-exultanta a Sfântului Munte. Daca asa un albastru intens marin, asa un cer diafan si atâta largime dumnezeiasca mi s-a mai daruit în viata, în schimb o asemenea furie hranitoare precum cea a pamântului athonit nu am întâlnit nicaieri. Fie pe colturi de stânca, pe tapsanele pravalatice sau pe versantii navalind ametitor în mare, fie pe coastele încrustate de chiparosii drepti ca lumânarea, în gradinile calugaresti, printre schituri si colibe, sus de tot, unde rotesc eretii si noaptea urla sacalii, sau pe aleile domesticite de mâna omului – pretutindeni florile, copacii, ierburile cresc cu un soi de jubilatie nepasatoare. Nu cu acel tip de maretie nordica, din padurile scotiene, de pilda, dar nici cu lenevoasa voluptate sudica, siciliana, ci undeva la mijloc. „Natura duhovniceasca” am aflat ca i se spune. Am vazut la Prodromu un pâlc de irisi înalti si vânjosi cât niste dalii enorme, mai mult albi decât lila, si deschisi orbitor. Trandafirii Vatopediului te înghiteau pur si simplu cu o barbatie cavalereasca, plina de vlaga, dar lipsita de miros! Ce impetuoasa deosebire fata de gratioasele muscate-de-cerdac ale feminitatii de la Varatec si Agapia! Am vazut câmpuri de maci, serpi traversând lenes potecile si alunecând în sant total nepasatori la rotile camionului nostru, broase testoase de-o seculara nepasare, chiparosi de zeci de metri, fluturi de noapte cât palma, totul crescând edenic în acest ametitor aliaj de munte si mare, cu miresme nemaiîncercate de narile noastre si mirifice felurimi florale, care trag nadejde ca vor exploda, în timp, pe pânzele pictorilor Prolog-ului.
Iar pe deasupra tuturor, rândunelele – aceste nastrusnice, mirific asurzitoare jucarii ale vazduhului! La Prodromu a fost ceva naucitor: îsi facusera zeci de cuiburi nu doar afara, pe sub stresini, de jur-împrejurul bisericii, asa cum, de altfel, se întâmpla peste tot, dar si înauntru, adica pe holul chiliilor! Uneori erau si câte trei sau patru cuiburi suprapuse, lasând nepasator la vedere hora ciocurilor puilor larmuind înfometati. Când dai sa bati la o usa, te trezesti ca zburataceala lor îti trece prin par, pe gât, pe umeri, de-ncepi sa crezi ca ai aripi, îti ia vederea ca liliecii-ntr-o pestera, iar neastâmparul, forfota lor copilareasca, dublata de ciripitul bezmetic, îti creeaza încetul cu încetul o stare de levitatie… Ca si la cântarile din zori si din amurg ale pasarimii care-si slaveste Creatorul pentru ziua daruita, simti efectiv cum îti îngenunchiaza auzul.
Câteva motive pentru care m-as întoarce
Ca sa mai simt, de data asta în cunostinta de cauza, acel amestec excitant de febrilitate, temeri difuze, fierbinteala si înghet, cu care te trezesti în zori ca sa-ti strecori faptura la liturghie, pe tacute si nemâncate. Senzatia stranie a colectivitatii mute, cu privirile fixate pe icoane si auzul integral daruit slujbei si corului.
Ca sa mai descifrez o hieroglifa din fiinta parintelui Daniel, cu constiinta limpede a faptului ca tot ceea ce, pentru mine, înseamna sacrificiu de sine, în cazul lui este, de fapt, suprema eliberare. Un triumf pe viata. Si cu tainica nadejde ca biruinta lui ar putea lumina oarecum si întunecimile mele. Întunecimi nevinovate, cred, dar invariabil neroditoare.
Ca sa bat drumurile cu pasul, tacând îndesat. Macar între câteva schituri. Eventual în doi, dar nu mai mult de trei oameni. Tacând mult si asudând bogat, pentru ca picatura de uzo si paharul de apa sa fie într-adevar „mana cereasca”. Toiagul drumetiei rabdatoare.
Pentru cuiburile de rândunele de la Prodromu si o noua coborâre la pestera Sf. Athanasie, de data asta de unul singur, nu ca mondenitate si jovial turism cultural.
Ca (noua) încercare de-a ma convinge sa cutreier si manastirile de acasa. Dupa amarul frivolitatilor încercate la Agapia si Varatec, dupa ezitarile reciproce si invitatiile ambigue de la Rohia si Sihastria, dupa raceala aroganta de care m-am lovit la Putna, poate ca o incursiune – unde? poate la Frasinei – mi-ar zdruncina scepticismul privind natura precara a isihasmului moldovalah.
Ca sa aflu numele tânarului calugar întâlnit la schitul Colciu, fost Pro TV-ist la Tg. Mures.
Ca sa vad si eu, la Prodromu, cele zece volume de miniaturi ale ieromonahului Irinarh Sisman, a caror editare anastatica o propune cu glas fierbinte Costion Nicolescu. (…)
Închid carnetul si ma uit pe geam, catre Soseaua Oltenitei, cu blocuri jerpelite, cer hartanit, cu deprimante siluete giacomettiene carând abulic plase, pungi, sifoane, carucioare. Saracie hazlie, inutilitate ticnita, deriziune sociala si cazuistica gen Daumier, Bosch, Breughel pe fondul macerant al masinilor de sfredelit asfaltul.
Unde sunt? Oare chiar m-am întors de la Athos?!? >>
Dupa acest aperitiv al simturilor ascultati si descrierea autorului in emisiunea domnului Patapievici.
Cine a urmarit cu atentie interviul are parte si de un mic bonus, imagini filmate la Vatopedi in timpul slujbei, cu acel dans superb al candelabrelor.
Dan C Mihailescu aminteste si despre Staretul Manastirii Vatopedi pe care il puteti urmari cu un material realizat in Bucuresti la Biserica Rusa. / Staretul Efrem Vatopedinul în România – 2002
Daca v-a placut parintele Efrem Vatopedinul il puteti urmari vorbind despre monahul Dionisie Ignat de la Colciu.
In speranta ca v-a placut acest articol va mai astept si poate imi sugerati alte titluri de carti.