Echilibrul între prudenta si iubire
Ne putem întreba, mai departe, care este raportul între virtutea iubirii de aproapele si prudenta? În mod cert, acea relatie cu “altul”, neîntrerupt reglata prin calcule, amendamente si interese, nu are legatura cu Duhul lui Hristos. Pazindu-ti spatele de celalalt, poti crede ca actionezi istet si precaut, însa cu siguranta ca nu si din iubire. Manifestarea acestei virtuti a prudentei dusa pâna la exces genereaza frustrari si distantare afectiva. Atunci când îti ascunzi întreaga vulnerabilitate sub armura prudentei, desigur ca omul nu te mai poate rani. Dar anulându-i libertatea de a-ti face rau, îl frustrezi si de libertatea de a-ti face bine, de a-ti obloji ranile. Prudenta ne îndeamna sa “încercam” oamenii si duhurile. Apoi sa le acordam toata încrederea noastra, sau sa n-o acordam deloc. Însa, chiar contrar practicilor judiciare încetatenite, în care acuzatul se bucura initial de o prezumtie de nevinovatie, noi începem de la prezumtia de vinovatie a “celuilalt”, asteptând ca nevinovatia sa si-o dovedeasca în timp.