Sa luam aminte la sfinti ca ei nu s-au învoit cu gândurile sau cu alte momeli ale vrajmasului, mai cu seama, privirea si atingerea. La cei tineri, acestea sunt foc care mistuie, întru o clipita, osteneala de ani de zile.
Piotr, inima mea dulce, ai ajuns la o vârsta la care poti singur sa întelegi cât de desarte sunt bucuriile acestei lumi. La cei treizeci si ceva de ani ce îi ai, tu însuti ai vazut ca bucuriile lumesti sunt îndoite cu multa amareala si ca Domnul ne smereste si ne cearta de îndata ce nadajduim la o fericire înradacinata în ce ne ofera lumea si, chiar de stii aceasta, îmi spui ca te temi si ca eziti. Ca de multe ori ai ratacit calea, chiar si pe cea stiuta. O, copilul meu drag, Piotr, dar cine nu se teme? Cine nu se clatina? Cine nu se îndoieste? Oare cine dintre muritori este fara de slabiciuni?
Sfintii cei mari aveau slabiciuni dar, sa tinem minte ca acestea nu lucrau moartea întru ei, fiind îngaduite de Domnul pentru a nu se înalta, pentru a se smeri. Caci înaltarea mintii întotdeauna a fost vazuta ca cea mai periculoasa si prapastioasa pentru orice crestin si mai cu seama pentru fiece monah. Oare Sfântul Apostol Pavel nu spune despre sine însusi ca i s-a lasat „un ghimpe în trup”, „un înger al satanei”, ca sa îl „bata peste obraz”? Si ca s-a rugat Domnului de trei ori sa-l departeze de la el, dar Domnul i-a raspuns: „îti este de ajuns harul Meu!”. Noi cu ce ne putem lauda atunci, daca trâmbita Apostolilor, dumnezeiescul Pavel, era încercat si el, spre smerire, de ispite? Ci cuvine-se noua, copile, a tine capul plecat si a plânge… A plânge…
Sa luam aminte la sfinti ca ei nu s-au învoit cu gândurile sau cu alte momeli ale vrajmasului, mai cu seama, privirea si atingerea. La cei tineri, acestea sunt foc care mistuie, întru o clipita, osteneala de ani de zile, si risipesc în pulberea vântului roadele agonisite cu lacrimi, iar rasplatirile dulci ale harului dumnezeiesc le acopera de noroi. Sa fugim de acestea copilul meu drag, sa fugim, tine minte… doxologia