Asezata in nord de Sibiu, in sudul depresiunii colinare a Transilvaniei, statiunea Ocna Sibiului este cunoscuta mai ales pentru lacurile heliotermice, formate pe locul unor mine de sare surpate. Lacul Avram Iancu (fosta mina “Grosse Grube”, “Ocna Mare”), cu o adancime de 132,5 m, este considerat cel mai adanc lac antropogen din tara. Ocna Sibiului prezinta si interes arheologic, aici fiind descoperite unelte din epoca bronzului (1900-800 î.C.), care sunt expuse la Muzeul Brukenthal din Sibiu. „Lacul fara fund”, cu o suprafata de 0,2 ha, a fost declarat rezervatie naturala. Acest lac are o adâncime de 34,5 m, un diametru de 50 m, o forma ovala si a luat nastere din prabusirea în anul 1775 a ocnei Francisc. Localnicii povestesc ca in urma cu cativa ani un sofer a pierdut controlul volanului si masina lui a ajuns in lac. Barbatul a reusit sa se salveze dar masina a disparut pentru totdeauna in “Lacul fara fund”.
Am ajuns in drumul nostru catre Schitul Sadinca in Ocna Sibiului. Visinele parguite se leganau pe crengutele inverzite si tufele de trandafiri raspandeau un parfum suav si proaspat. Mare ne-a fost mirarea cand am gasit un orasel curat si ingrijit, chiar daca turistii nu se prea inghesuie in zona.
Exista numeroase pensiuni pentru toate buzunarele si renumitele lacuri sarate insa oferta de mancare este destul de saraca. In oras sunt cateva magazine mici si 2 restaurante cu un meniu destul de sarac si servirea ii nemultumeste chiar si pe cei mai putin pretentiosi.
In Ocna Sibiului vechiul intalneste noul la tot pasul. Unele case vechi au fost renovate cu mult bun gust iar locuitorii sunt extrem de prietenosi si deschisi, indiferent ca sunt romani sau unguri. Am avut ocazia sa fim invitati in cateva gospodarii si chiar daca proprietarii erau trecuti de prima tinerete, peste tot se vedea ca sunt muncitori si nu stau la mana altora.
La o familie de etnie maghiara am descoperit beciuri ce multi dintre noi numai in filme au vazut, pasari ce umpleau batatura si un vitelus ce abia facea primii pasi. Toti la dansii am descoperit si o pereche de gaste nervoase ce aveau o varsta memorabila, 16 ani. Am reusit cu greu sa scapam neciuguliti de gansacii ce pazeau gospodaria mai abitir decat dulaii.
Tot la dansii am descoperit o lada de zestre veche, ce astazi sta prafuita intr-un hambar. Perioada ei de glorie a trecut si doar cate o gaina curioasa ii mai da tarcoale. Chiar daca nu mai sunt la prima tinerete, cei doi amfitrioni reusesc sa tina o gospodarie mare, indiferent de vitregiile vremii si problemele cu care se confrunta. Ne-am inclinat cu respect in fata unor astfel de oameni si am plecat mai departe.
Pasii ne-au fost indreptati si catre Biserica Reformata-Calvina din Ocna Sibiului. Acolo am descoperit vase de ceramica facute candva chiar in Ocna Sibiului. Pastorul extrem de binevoitor ne-a deschis usile bisericii si ne-a povestit cate ceva despre biserica inconjurata de un zid solid din caramida si strajuita de un tei secular. Biserica Reformata-Calvina din Ocna Sibiului a fost construita in sec. al XIII-lea. si este monument istoric. Piesele de valoare istorica din interior sunt: strana preotului si coronamentul amvonului din anul 1515; cococul deasupra acoperisului cu semiluna, din secolul al XVI-lea; strana curatorului din anul 1767; frescele si pictura interioara, o parte de la constructia bisericii, cel mai bine conservata este Scena Rastignirii, din stanga amvonului, datata 1522; elemente de inscrisuri medievale din interiorul si exteriorul bisericii, precum si pe zidul cetatii; basorelieful de la intarea sudica, datand din secolul al XIII-lea; obiecte de ceramica, fabricate de mestesugarii olari unguri ai urbei, incepand din secolul al XVIII-lea.
Ne-am luat ramas bun de la pastor si am plecat mai departe hoinarind prin oras. Din pacate la biserica ortodoxa am gasit usile inchise si nu am putut intra in interiorul lacasului de cult. Situata pe strada Mihai Viteazu, localitatea Ocna Sibiului. Hramul “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” dupa batalia de la Selimbar, din 1599, Mihai Viteazul a facut popas aici, pe dealul din apropierea bisericii pe care avea sa o ridice in cinstea victoriei. Biserica a fost construita din caramida, pe fundatie de piatra. In vremuri indepartate, turcii i-au dat foc in timpul trecerii lor prin Transilvania, iar pe ruinele ramase acolo, Constantin Brancoveanu a infaptuit inaltarea unei alte biserici in 1697. A fost reparata in 1895, i s-au inaltat zidurile, s-au marit ferestrele, s-au refacut cupola si clopotnita, iar obiectele de valoare de aici, icoanele vechi au fost duse in locuri mai sigure, in muzeele din Sibiu, Cluj si Alba Iulia.
Sarbatoare nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, Sanzienele sau Dragaica cum se mai spune in popor isi lasase amprenta pe multe porti din oras. La tot pasul se puteau observa cruci din flori la porti, semn ca in micul orasel credinta isi are locul ei si traditiile se pastreaza.
Daca tot vorbim de traditii nu putem sa nu amintim si de Simion Cojocariu. Am fost indrumati catre dansul dupa ce am descoperit in curtea unei doamne extrem de placute, o caruta ce sustinea ghivece de flori. Era un atelaj in miniatura ce era folosit ca suport de flori si tot la dansa am vazut un razboi de tesut perfect functional pe care il puteai tine in palma. am fost curiosi sa vedem din mainile cui ies astfel de bijuterii si am dat de un batranel mic la stat cu vorba smerita si linistita. Cerul parea a se oglindi in ochii lui albastri ca peruzeaua si cu greu a recunoscut ca pasii lui de om simplu, au calcat in locurile sfinte de la Ierusalim sau Athos. L-am intrebat cine l-a invatat sa modeleze asemenea bijuterii din lemn si ridicand sfios din umeri ne-a marturisit ca este un hobby vechi pe care l-a aprofundat singur. Cu privirea trista ne-a spus ca nu are ucenici, ca tinerii nu mai au rabdare sa invete asa o mesrie migaloasa. Pacat. Inca mai avem de la cine invata dar viata ne prinde intr-un vartej care ne ameteste si ne separa de trecut. Miniaturile din lemn ale domnului Cojocariu se gasesc la muzeul din Sibiu si deseori strainii indrumati de localnici ii bat la poarta pentru a cumpara micile bijuterii.
Hoinarind prin Ocna Sibiului am fost placut impresionati sa o descoperim si pe sora domnului Cojocariu. O femeie micuta la stat dar cu un suflet fara bariere. Trecand de poarta alba am descoperit o casuta ce stralucea in lumina soarelui de iunie si o gradina parca rupta din reviste. Viata nu i-a fost usoara si nu de putine ori ne-am simtit ochii umezi ascultandu-i povestile. A luptat cu viata, cu mentalitatile, cu soarta. A trait vremuri cand parintii nu i-au putut oferi nici macar o minge iar papusile cu care se juca, le confectiona singura din panuse de porumb. Astazi chiar daca vederea nu-i maieste la fel de agera, brodeaza goblenuri minunate si traieste povestile copilarie cu acul si masina de cusut. Cativa pisoi ii tin companie si florile multicolore te poarta spre visare. Ochii ei albastri ca marea ascund multa tristete, dar bunatatea acestui suflet mare inca licareste din privirea inteligenta.
Ne-am despratit cu tristete de Ocna Sibiului, un orasel mic si extrem de curat din Romania de astazi. Am intalnit oameni minunati, cu suflet curat si maini de aur.