“Când si-a zidit casa, el si-a facut în ea o camera aparte, destinata doar rugaciunii. Acolo nu intra decât ca sa se închine. Si când l-am întrebat de ce a facut asta, mi-a raspuns simplu: «M-am gândit, parinte, ca daca Dumnezeu nu-Si gaseste un loc în casa mea, eu cum o sa-mi gasesc un loc la El?»”.
Acum, odaia se afla în fata mea. E asezata spre rasarit, cu ferestrele dând spre munte si cer. Mica, cât o chilie, si goala. Nu se afla nimic în ea, nici pat, nici masa, nici scaun. Doar icoane pe toti peretii, în fiecare coltisor, de parca nea Vasile ar fi vrut sa-si aduca o biserica în casa. Sfinti cuviosi, pe care i-a adunat din multele sale pelerinaje. Asa s-a adâncit, la început, pe calea credintei. Printr-un drum facut în tinerete pe la mânastirile din tara. O luna întreaga a colindat în lung si în lat. Iar acum, dupa o viata în tovarasia lui Dumnezeu, îmi poate vorbi despre cea mai de pret lucrare a lui – rugaciunea.
“Rugaciunea adevarata e pornita din inima. Daca o zici numai de ochii lumii, doar ca sa te vada altii, nu e primita. E ca si cum zici ca faci o fapta buna, dar n-o faci. Nu, zi-o din inima si, daca se poate, sa îti dea si lacrimile. Cu capul la pamânt, roaga-te la Dumnezeu, sa vada si El ca te supui si recunosti ca ai gresit. Si sa iasa apa din tine oleaca, ca daca nu iese apa… Ca se zice: din sudoarea fruntii veti câstiga pâine. Noi muncim toata ziua, dar timp nu avem de rugaciune, aia e…” formula as