Rugaciunea e vorbirea mintii cu Dumnezeu. Daca o faci de pe coordonatele unui om pacatos, ea este mai intensa, mai concentrata. Din pacate, realitatea e ca noi nu ne consideram pacatosi. Întotdeauna îi asezam pe ceilalti mai jos decât pe noi. Daca noi toti ne-am socoti cei mai din urma dintre oameni, nici nu am mai avea de unde sa cadem, iar mintea nu ar mai fi risipita la rugaciune, fiind acoperita de harul lui Dumnezeu. Smerenia ne-ar pazi, doar sa nu fie o smerenie prefacuta. Stiti cum se spune în mânastire – “E smerit mândruletul!”. Sfântul Apostol Pavel ne-a învatat smerenia autentica, atunci când spunea despre el însusi – “Cel dintâi pacatos sunt eu”.
Dar nu era vorba de o declaratie de fatada, el chiar asa se simtea în fata lui Dumnezeu. Într-o astfel de stare de smerenie, rugaciunea prinde aripi, iar mintea nu mai zboara la alte gânduri. Se simte atunci acea transformare a omului care se roaga. De aceea, si sfintii sunt înconjurati cu o aura, simbol al harului care le înconjoara si trupurile, pentru ca se transfigureaza în rugaciune, se transforma. Sfântul Serafim de Sarov i-a spus odata unui ucenic, pe nume Motovilov: “Uita-te în ochii mei!”. Si, când acesta l-a privit, i-a vazut întreg corpul îmbracat în lumina harului, stralucind ca un soare. Sfântul Serafim de Sarov avea aceasta bucurie de a le spune tuturor “Hristos a înviat!” în tot timpul anului, sau “Bucuria vietii mele!”, cum îi numea pe toti cei care-l cautau. Formula as