S-au nascut si si-au petrecut primii ani de viata cu ochii pe cer sau intre 2 alarme. Au fost inconjurati de soldati si bombardamente aviatice, au facut lectii la lumina unui opait ponosit, au asistat speriati cum parintii si fratii mai mari au plecat la razboi. Nu aveau psihologi, jucariile erau cioplite de un unchi mai priceput si papusile de carpa se destramau. Mos Craciun nu stia de ei si una din putinele bucurii erau jocurile. Cutremurul din ’40 i-a prins nestiutori si chiar daca lumea s-a zdruncinat in jurul lor, au trecut si peste acest episod.
Candva unii locuiau in case facute de bunici si strabunici dar “cineva” le-a luat tot si au luat viata de la inceput. Au fost prigoniti pentru gandurile si Credinta lor. Bucatica de pamant si dobitoacele din curte au ajuns la CAP. Nu au putut merge la “scoli inalte” caci “dosarul” nu era curat. Au sperat si au mers mai departe. Au inceput sa construiasca, au invatat sa taca, au invatat sa se bucure din nou. Anii ’70 i-a gasit pe multi dintre copii de atunci, adolescenti sau adulti. Au inceput sa fie copii alaturi de copiii lor si uitarea s-a asternut incet peste saracia primilor lor ani de viata.
Cutremurul din ’77 i-a zguduit din nou si i-a speriat. Au pierdut rude, prieteni, colegi sau simple cunostinte. Au luat iar viata de la capat si au sperat intr-o lume mai buna. Obisnuiti cu greul s-au adaptat la restrictiile impuse in anii ’80 cand au fost nevoiti sa stea in frig, la cozi interminabile sau la lumina unei lanterne. Greutatile vietii i-au invatat sa fie uniti, sa imparta ce aveau, sa supravietuiasca impreuna cu ceilalti. Nu si-au uitat originile si au facut tot ce au putut ca sa pastreze traditiile chiar daca sarmalele de Craciun erau facute cu parizer in loc de carne.
Au privit cu speranta ecranul televiziunii nationale visand la libertate. Unii au iesit pe strazi alaturi de tinerii ce strigau “Jos Comunismul”. Au rasuflat usurati sperand la o batranete linistita. Cu ultimele forte au incercat sa faca ceva dar “caracatita” politica si legislativa, luptele pentru putere i-au ingenucheat. Au visat un viitor mai bun pentru copiii lor dar multi dintre ei sunt dezamagiti, confuzi, tristi sau au fost nevoiti sa isi faca o viata noua…. dincolo.
Ii jignim pe strada, ii inghiontim la coada, le taiem pensiile, le punem in spinare taxe care le iau si bruma de venituri cu care isi cumpara medicamentele. Dumnezeu a ramas singurul lor sprijin si speranta lor se indreapta catre El. Cred in viata de apoi si viseaza liniste, dragoste, normalitate.
Ei sunt parintii si bunicii nostri pentru care noi nu facem nimic. Firul vietii lor se apropie cu pasi repezi de final si timpul nu ne asteapta. Degeaba ii regretam cand nu mai sunt, cand nu mai avem pe cine striga.. mama, tata, bunicule, bunico…
Ei isi vor gasi linistea printre ingeri si amintirea lor se va sterge cu timpul…