A lucrat si ca cioban, si ca padurar, si ca sondor, cunoaste bine toate cleanturile si vaiugele. Stie ca muntele are tainele sale, însa niciodata nu a fost atent la ele: “Am fost la stâna mult, da io noaptea nu eram ca turistii, sa stau la discutii si sa ma uit pe cer. Io ma culcam. Da’ am vazut multe lucruri. Se facea odata o linie în cer, asa, da’ nu era stea cazatoare. Ca pica în jos pâna aproape de pamânt, statea o târa pe gânduri si abia apoi disparea dintr-una. Unii zic ca sunt niste probleme, de-astea, ceva de pe timpuri, de la batrâni… Ca atunci se-aratau multe minuni de-astea pe cer. Batrânii ziceau ca va veni sfârsitul lumii”. Însa Toader nu a fost niciodata curios cu astfel de întâmplari. Faceau parte din firescul lumii, erau pentru el ca ploaia sau ca vântul. Pâna într-o zi, când a vazut de-aproape o flacara albastra iesind din pamânt.
“Aici, în stânca asta, în Paroasa, am vazut o flacara albastra. A iesit de câteva ori. Am vazut-o noaptea, da’ mi-o fo frica sa caut pe-ntuneric. Ziua m-am dus, da’ nu am avut ce sa vad, ca era numa’ stânca. A mai trecut ceva timp si mi s-a întâmplat iar ca am vazut la o tufa, aici, flacara. Am mers si am sapat acolo. Am gasit o baioneta din 1916, care avea mânerele din cupru. Atâta, nimic alta n-am gasit si nici nu mai vreau sa caut, ca nu stiu de ce ma tot încearca muntele cu chemari din aceste. Cine stie ce duhuri si ce blasteme sunt prin padurile astea, de nu le putem noi oamenii cuprinde cu mintea si nici nu ne putem apara sufletul de ele”.