Mai sunt câteva zile pâna la Nastere si afara n-a nins. Mioara coboara în beci, aduce muraturi parfumate, gogonele si harbuz. Jucând în licaririle lunii, pe peretii verandei atârna ca-ntr-o expozitie fructe uscate, puse de cu toamna: prune, caise, mere dulci taiate felii. Pe masa – bors de fasole, fumegând în trei farfurii. Câteodata, seara, surorile beau împreuna, cu guri mici, si câte o cescuta de vin. Vin negru, “de-al lor”, care le ramâne pe buze. Cred toate trei, cred cu tarie în fortele vazduhului. Tot timpul s-au încrezut în stele, în fatalitatea lor calauzitoare. Si iata ca, în urma cu patru ierni, ele însele au descoperit o stea. Cu adevarat au descoperit-o, au fost primele care, putin înaintea Craciunului, au vazut-o nascându-se. Mai întâi, Mioara. Stia pe de rost bucata ei patrata de cer, vazuta prin cealalta fereastra, a odaii din fund. Stia fiecare astru cum e pus, la locul lui, le dezmierda pe toate cu ochii ei negri, sticlosi, înainte de culcare. Într-o noapte de iarna, a tresarit din somn.
A deschis ochii si a vazut-o cu spaima: era chiar în mijlocul ferestrei, mai mare decât celelalte, cu siguranta nu fusese acolo pâna atunci. Nu avea cum sa fie. “Era marisoara, cam asa…” – si Mioara deschide putin vârfurile degetelor, cât sa-i încapa bine steaua între ele -, “era marisoara, mai stralucitoare decât celelalte si apropiata de pamânt. Avea o forma de cruce, cu picior, si parca rotunjita, putin bombata la capete. O cruce frumoasa, ca din biserica. O cruce ca Steaua Magilor de Craciun…” Asa, în camasa de noapte, a alergat si a trezit-o pe Natalia, a adus-o de mâna, aproape adormita, pâna în dreptul ferestrei, si-a pus-o sa se uite. Pe pervaz se catarau spre ele nameti mari, pufosi. “Doamne, Dumnezeule…”, a spus aceasta. formula as