În tinutul acesta al Kladovei a avut Nicodim prima vedenie. Domnul i-a descoperit ca tot pamântul Greciei, Bulgariei si Serbiei va trece prin ascutisul sabiei, din pricina pacatelor în care se afundasera crestinii. Ucenicii lui Mahomed aveau sa-i asupreasca pe cei ai lui Hristos, veacuri de-a rândul. Maretii cneji si chiar împaratul de la Constantinopol aveau sa se pravaleasca în pulbere, îngenuncheati de semiluna.
Înfricosat de proorocia urgiei, Sfântul Nicodim s-a asezat la rugaciune. Le-a spus si ucenicilor ce-i asteapta pe crestini si au început privegherile de toata noaptea. S-au rugat zile în sir, de multe ori cu lacrimi, ca Hristos sa înlature prigoana, sa stavileasca marea otomana care dadea sa se verse peste toti Balcanii. Zadarnic… Dupa multa rugaciune Domnul i-a descoperit ca alta cale de mântuire pentru crestinii de aici nu este în afara prigoanelor si durerii. Trebuia ca ei sa treaca prin suferinte, ca sa se curete de multele pacate pe care le faceau. Dar Hristos avea sa-i dea lui Nicodim o slujire, departe de toata urgia care statea sa se dezlantuie.
S-a întâmplat într-o zi de sarbatoare. De buna seama, slujise si se împartasise, iar apoi se retrasese în linistea chiliei, pentru a se adânci în rugaciune. Clipele acelea, dupa ce primea Trupul si Sângele Domnului, erau ca o mare de har. Se cufunda în lumina lor, fara sa mai aiba nevoie de nimic. Trupul i se subtia atunci, facându-se straveziu. Cuprins de beatitudinea privegherii, a adormit. În granita aceea firava dintre somn si veghe, când mintea e înca treaza, i-a aparut Sfântul Antonie cel Mare, verhovnicul sihastrilor, la care se ruga adesea. Marele pustnic egiptean i-a cerut lui Nicodim sa-si paraseasca mânastirea si sa treaca Dunarea. Acolo sa caute un loc cu o cascada, pe care taranii o numesc La Pisatori, unde sa zideasca o mânastire, cum nu s-a mai vazut. Când Nicodim s-a trezit, visul s-a risipit ca un fum, dar porunca marelui Antonie i s-a înfipt în inima cu un dor de nestins. De acum încolo, nu avea cum sa-si mai gaseasca linistea, pâna nu-si ducea la bun sfârsit chemarea.
A plecat înfrigurat din mânastire. S-a dus drept la Dunare si a cautat un luntras, dar nu a gasit pe nimeni care sa-l treaca dincolo. A stat pe mal, s-a framântat, dar nu a dat înapoi. Vedenia îi ardea inima si se cerea împlinita. Asa ca a facut un gest nebunesc (caci iubirea nu asculta de legile mintii), si-a dat jos rasa calugareasca, a întins-o pe apa, si-a facut de trei ori cruce, a calcat pe ea, iar mantia aceea batrâna si roasa a ascultat de dorul inimii lui si l-a purtat pe valuri, ca o luntre, ducându-l în fata Orsovei.
Din clipa când a calcat pe pamântul strabunilor sai, nu a mai avut astâmpar. Nu stim daca întelesese pe atunci ca nu va mai pleca niciodata din Tara Româneasca, dar s-a purtat de parca era mistuit de o vâlvataie, ca si cum timpul îl zorea sa ispraveasca degraba ce avea de facut. Sa se fi gândit ca, poate, urgia semilunei avea sa treaca Dunarea, iar el nu mai avea ragaz ca sa împlineasca porunca Sfântului Antonie?
formula as