“Hai, Ionica, sa-mi arati izvorul de care mi-ai spus”. Ne-am dus la locul stiut, langa cei doi fagi care exista si acum, si i-am aratat fantanita. Parintele a indepartat cu mana frunzele de deasupra, a curatat bine locul si a lasat apa sa se linisteasca, sa curga la vale. Apoi mi-a dat o bucatica de zahar, a luat si Sfintia sa zahar, s-a aplecat si a baut: “Ai dreptate, este la fel de buna si rece precum cea de la chilia de pe munte”. De la Parintele am invatat atunci ca dulcele iti face sete, si altfel simti gustul apei. La scurt timp dupa aceea, izvorul a fost amenajat si, in zilele frumoase de Duminica si la praznice, toti preotii manastirii si credinciosii se duceau la izvor. De atunci, acelui izvor i se spune Izvorul Parintelui Arsenie.