Orb fiind si a capata prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vietii, o iesire fericita din întuneric, iesirea la lumina veacului acestuia. Pamântean fiind si a te hotarî sa marturisesti pe Dumnezeu cu orice pret si cu orice luare în derâdere, e o si mai mare bucurie, care te poate duce pâna la deschiderea ochilor duhovnicesti, ai credintei, si sa-L vezi pe Iisus, sa ti Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele pâna la sfârsitul veacului. A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamana cu nici o bucurie pamânteasca; iar aceasta se întâmpla din când în când si din neam în neam, ca sa nu se stinga dintre oameni siguranta existentei lui Dumnezeu.
Multa vreme nu am înteles tâlcul orbului din nastere. Nu întelegeam explicatia lui Iisus.
Nu-i de mirare, caci ce deosebire mare este între noi si Iisus! Noi dam sa trecem cât mai repede pe lânga “lazarii” lumii acesteia, neputând rabda suferinta lor, pentru ca suntem incapabili în fata ei. Bani n-avem, putere n-avem, inima n-avem – n-avem nimic în fata suferintei. Deci fugind de “lazari”, fugim de propria noastra nimicnicie.
Asa si ucenicii, delegatii nostri de lânga Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: “Învatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?”
Când nu poti nimic, faci “stiinta”, întrebi de cauza, iar când cauza e un pacat, faci morala. Oricum, chiar încercuiti în neputinta, încercam o masura preventiva. Ceea ce au patit altii, tu poti sa nu patesti daca ocolesti greselile lor. doxologia