Nu trebuie deloc sa fii un tip pesimist ca sa observi ca societatea omeneasca contemporana nu prezinta un parcurs tocmai luminos, ci pare ca merge din rau în mai rau. Prin tot ceea ce vedem si auzim ni se înfatiseaza un tablou foarte clar, nu doar al problemelor, ci si al semnelor care vestesc dezintegrarea civilizatiei moderne. Nu doar la noi se întâmpla aceasta, ci peste tot în lume. E un proces global. Presa abunda de stiri rele, deprimante, dezgustatoare chiar. Relatiile dintre oameni, în loc sa devina mai frumoase, mai calde, mai linistite, ajung sa fie din ce în ce mai absurde. Simplul fapt de a cauta sa-ti duci traiul cât de cât omeneste presupune o deosebita încordare, un deosebit consum fizic si emotional. Viata te provoaca nu doar la o ostenitoare mobilizare, apta sa-ti asigure reusita scopurilor subzistentei cotidiene – care ne aduc un oarecare confort psihic si ne înlesnesc pornirea spre un nou obiectiv -, ci te mai supune si unei sâcâitoare dileme, cum sa mai fii om în conditiile acestei lumi? Sau cum sa-ti mai pui problema izbavirii sufletului într-un asemenea mediu? Cum sa n-o iei razna, domnule? Perspectiva lumii este una sumbra, nu e cazul sa ne facem iluzii. Este un spatiu din ce în ce mai ostil pentru o viata cinstita si morala.
În acest context, exista pericolul ca omul satul de oferta societatii sa adopte si sa cultive o anumita inadaptare la lume, care sa devina premisa unei izolari egoiste, autosuficiente si prin urmare ineficiente pentru propria lui existenta. Iar la rândul ei aceasta inadaptare poate crea suficiente probleme psihologice, care sa ne faca viata de nesuferit. Si astfel sa se produca un fel de conflict launtric, deoarece lumea e rea, iar noi, dimpotriva, ne dorim cu toata fiinta binele, pe care vedem ca nu-l putem impune în societate. Dar asta e lumea si într-un fel sau altul trebuie sa traim în ea pentru ca alta nu exista.
Însa cum sa abordam datele lumii noastre astfel încât sa nu ne aflam într-un impas continuu? O însemnatate foarte mare are aici felul în care gândim si întelegem lumea si viata. Pentru un crestin, de pilda, lumea aceasta si viata terestra au o importanta relativa, nu constituie scop în sine. Lumea poate fi buna sau rea, nu-i esential acest lucru pentru el; esential este faptul ca, oricum ar fi, lumea reprezinta spatiul lucrarii mântuirii. În acest sens, crestinul nu este chemat sa schimbe lumea în bine, ci pe sine. Dar schimbarea lui poate însemna în acelasi timp si schimbarea unei mici parti din lume. De asemenea, exista acea perceptie a lumii si a vietii ca arena, înfatisata de Apostolul Pavel (cf. 1 Cor. 9, 24-27), în care crestinul îsi duce lupta pentru dobândirea vietii celei netrecatoare. Din aceasta perspectiva sesizam ideea ca nu-i importanta arena, cât de stralucitoare este, ci ceea ce izbutim sa facem înlauntrul ei. Importanta momentului cade pe lupta, iar nu pe cadru. Sensul vietii omului este mântuirea în cadrul actual al lumii. De aceea, atâta vreme cât Domnul tine în existenta lumea noastra, ea reprezinta spatiul ideal al lucrarii si al salvarii noastre, independent de calitatea ei.
Dar ce facem cu bunastarea, cu binele lumii noastre? Aici ar trebui subliniat ca instaurarea binelui în lume este un deziderat care nu-i este propriu omului si nici nu sta în puterea lui; acesta nu se regaseste între poruncile Scripturii, nici în sfaturile Sfintilor Parinti, ci este darul lui Hristos de la sfârsitul lumii, adica apartine eshatonului. Asadar, instaurarea deplina a binelui, nu doar ca mod de a fi, ci inclusiv ca topos, coincide exclusiv cu venirea Împaratiei lui Dumnezeu.
Nu stiu daca ati observat, dar pe masura ce lucrurile acestei lumi curg din ce în ce mai mult spre dezintegrare, tot mai multi oameni, poate cu sinceritate, cauta binele lumii din toate perspectivele: economic, politic, militar, moral, metafizic etc. Tot acest zbucium pentru binele lumii noastre aproape ca ne vrajeste, ne seduce. Ne revendica atentia. Uneori ni se pare ca aceasta este chiar miza efemerei noastre existente pamântesti: binele comun. Totusi! Cred ca în toata aceasta tensiune pentru cautarea binelui lumii este foarte reconfortant pentru un crestin sa stie ca viata lui, sporirea lui, mântuirea lui nu sunt conditionate de binele lumii, ba chiar ar putea sa-l încurce. Spre pilda, sa ne amintim de sfintii mucenici din toate timpurile. De asemenea, sa pomenim fie si numai în treacat ca Vladimir Soloviov, în faimoasa lui carte „Scurta povestire despre Antihrist”, ni-l prezinta pe potrivnicul lui Hristos drept cel mai mare teoretician si promotor al asa-numitului bine comun. Ce poate însemna aceasta? Oare ce concluzii putem trage? lumina