Prin 1951, la un an dupa înhumarea episcopului Aftenie, a aparut la mormânt o femeie destul de tânara. Împingea un carucior pentru invalizi, în care se afla o fetita de sase ani. Fiica semana leit cu mama, dar nea Marin nu stia cine sunt, fiindca le vedea pentru prima oara. Femeia l-a întrebat chiar pe gradinar daca acela este, într-adevar, mormântul Preasfintitului Vasile Aftenie. Marin Creanga a confirmat, avertizând-o pe mama sa fie prudenta, pentru ca nu era bine sa o vada cineva lânga acel loc de veci. “Biata femeie nu s-a mai putut abtine si a izbucnit în plâns. Mi-a zis ca fata ei nu vorbeste si nu poate merge de când s-a nascut. M-a rugat cu cerul si cu pamântul sa nu spun nimanui ce avea sa-mi marturiseasca, apoi mi-a povestit o istorie care m-a uluit. Mama copilului era casatorita cu medicul-sef al Închisorii Jilava. Nu stiu daca acela era vreun pacatos, fiindca ajunsese sa lucreze tocmai acolo, dar îl batuse Dumnezeu cu nenorocirea fetitei.” De mai multe ori, în cei doi ani de detentie, doctorul îl îngrijise pe Vasile Aftenie cu mult devotament, fiind impresionat de curajul si dârzenia dovedite de înaltul prelat greco-catolic în fata torturilor cumplite. La ultima vizita medicala, cu numai doua zile înainte de moartea sa, episcopul îi spusese: “Doctore, vad ca ai suflet bun! Foarte curând, eu o sa plec din aceasta lume. Daca ai sa poti pune o vorba buna pe lânga autoritati, ca sa fiu înmormântat într-un cimitir crestin, vei avea o mare bucurie în viata. Tine minte cuvintele mele!”. Medicul a fost atât de impresionat, încât si-a riscat cariera, poate chiar libertatea, intervenind pe lânga administratia închisorii. El a reusit sa împiedice incinerarea ramasitelor pamântesti ale lui Vasile Aftenie si a obtinut aprobarea înhumarii clandestine la Bellu catolic. La putina vreme dupa aceasta întâmplare, sotia si fiica sa au primit pasapoarte pentru a pleca în Elvetia, la un sanatoriu unde fetita urma sa fie supusa unui tratament, pe cheltuiala statului român. În acele timpuri de dictatura, asa ceva semana aproape cu o minune. Medicul si nevasta lui au crezut ca bucuria profetita de episcop, mort acum, era pe cale de a se împlini. Dar tratamentul nu a dat nici un rezultat, iar mama si fiica au revenit în tara dupa câteva luni. Disperata, sotia doctorului a hotarât sa mearga la mormântul lui Vasile Aftenie pentru a se ruga. “Din acea zi, biata femeie a venit regulat în cimitir. Aprindea un snop de lumânari, se aseza în genunchi lânga locul asta de veci, tinea o mâna pe caruciorul fetei, cu cealalta strângea crucea de lemn si plângea cu lacrimi amare. Toti cei care lucram în cimitir eram tulburati de deznadejdea ei. A udat cu râuri de lacrimi rasadurile de pe mormântul episcopului! Câtiva ani la rând, aici au crescut cele mai triste panselute pe care le-am vazut vreodata.” Nea Marin ofteaza si îsi trage de pe cap sapca albastra. “N-a trecut nicio saptamâna, ca s-a si aflat de vizitele zilnice ale bietei femei. Securistul care venea periodic i-a cerut portarului sa nu o mai lase înauntru. Nefericita mama reusea sa se strecoare, totusi, când omul de la poarta se ducea sa manânce, ori intra în biroul administratiei. De multe ori, barbatul venea dupa ea, la mormânt, sa o dea afara. Pâna la urma, n-a fost chip si s-au lasat pagubasi amândoi, si portarul, si securistul…” Asa s-au scurs câtiva ani, fara sa se întâmple nimic. Dar profetia celui dintâi martir greco-catolic nu fusese vorba în vânt! “Într-o dimineata de toamna, dupa ce daduse prima bruma, am auzit plânsete, parca mai tari ca de obicei, într-o latura a cimitirului. Îmi amintesc ca astazi… La ora aceea, nu prea era venita multa lume. M-am dus într-acolo si mi-am dat seama repede ca suspinele veneau chiar dinspre mormântul episcopului. Câtiva gropari si ceilalti oameni de serviciu, care se nimerisera prin preajma, au fost la fel de curiosi ca si mine. Când ne-am strâns lânga locul de veci, am ramas înmarmuriti. Toata lumea le cunostea pe mama si pe fiica ei, batuta de soarta. Ei bine, credeti-ma ca m-am cutremurat! Fata statea în picioare, cu o privire putin lunatica. În jur, nici urma de carut… Ne-am dat seama ca bietul copil venise de acasa pe picioarele lui! Era asa frumoasa, ca se facuse putin mai domnisoara. Nu ne venea sa credem ca ieri o vazusem oloaga, iar acum mergea si vorbea. Punea mâna pe umarul maica-si si îi spunea încet: «Linisteste-te, mama, te rog, linisteste-te!». Femeia era în genunchi. Saruta tarâna de pe mormântul episcopului si mângâia pamântul cu palmele, de parca ar fi mângâiat obrazul mortului. Striga, din când în când, cu lacrimile siroaie pe obraji: «Mi-ai dat fata înapoi, mi-ai adus fata!». Toti cei de fata ne-am închinat, cu ochii umeziti. Asta este singura data, în viata mea, când pot spune ca am fost martorul unei minuni…”
De atunci, s-a întins vestea locului. Chiar de a doua zi, doctorul, cu sotia si fiica lor, au venit împreuna la mormântul Preasfintitului Vasile Aftenie. Ei au construit monumentul funerar ce exista si azi. Nea Marin nu poate uita nici un amanunt. “În amintirea primei cruci de lemn, m-au rugat sa scriu si pe noua cruce alba «V.A. – 1950», dar am completat inscriptia, pe placa de marmora de pe postament, cu numele întreg, plus anul nasterii si al mortii. Zeci de ani la rând au continuat sa vina zilnic, toti trei, cu o recunostinta nemarginita! Aprindeau lumânari, se asezau în genunchi, tinându-se de mâini, si plângeau de bucurie. Am vazut cu ochii mei… Dupa Revolutie, când s-a înmultit lumea în cimitir, se vorbea ca ar fi plecat din tara, caci doctorul fusese persecutat pentru cele întâmplate.” Formula As