“Mormintele Vindecatoare” din cimitirul Bellu catolic

Prin 1951, la un an dupa în­humarea episcopului Aftenie, a aparut la mormânt o femeie destul de tânara. Împingea un carucior pentru invalizi, în care se afla o fetita de sase ani. Fiica semana leit cu mama, dar nea Marin nu stia cine sunt, fiind­ca le vedea pentru prima oara. Femeia l-a în­trebat chiar pe gradinar daca acela este, într-adevar, mormântul Prea­sfin­titului Vasile Aftenie. Ma­rin Creanga a confirmat, aver­ti­zând-o pe mama sa fie pru­denta, pentru ca nu era bine sa o vada cineva lânga acel loc de veci. “Biata femeie nu s-a mai putut abtine si a izbucnit în plâns. Mi-a zis ca fata ei nu vor­bes­te si nu poate merge de când s-a nascut. M-a rugat cu cerul si cu pamântul sa nu spun nimanui ce avea sa-mi mar­­turiseasca, apoi mi-a po­ves­tit o istorie care m-a uluit. Mama copilului era casa­to­rita cu medicul-sef al În­chisorii Ji­lava. Nu stiu daca acela era vreun pa­catos, fiindca ajun­se­se sa lucreze tocmai acolo, dar îl batuse Dumnezeu cu neno­rocirea fetitei.” De mai multe ori, în cei doi ani de detentie, doc­torul îl îngrijise pe Vasile Af­tenie cu mult devota­ment, fiind impresionat de cu­rajul si dârzenia dovedite de înaltul prelat greco-catolic în fata tor­turilor cumplite. La ultima vi­zi­ta medicala, cu numai doua zile înainte de moartea sa, epis­copul îi spusese: “Docto­re, vad ca ai suflet bun! Foarte curând, eu o sa plec din aceasta lume. Daca ai sa poti pune o vorba buna pe lânga auto­ritati, ca sa fiu înmormântat într-un cimitir crestin, vei avea o mare bucurie în viata. Tine minte cuvintele mele!”. Medicul a fost atât de impresionat, încât si-a riscat cariera, poate chiar li­ber­tatea, interve­nind pe lânga ad­ministratia în­chisorii. El a reusit sa împiedice incine­rarea ra­ma­sitelor pamântesti ale lui Vasile Aftenie si a obtinut aprobarea în­hu­marii clandestine la Bellu cato­lic. La putina vreme dupa aceasta întâmplare, sotia si fiica sa au primit pasapoarte pentru a pleca în Elvetia, la un sanatoriu unde fetita urma sa fie supusa unui trata­ment, pe cheltuiala statului român. În acele tim­puri de dictatura, asa ceva se­mana aproape cu o mi­nune. Medicul si nevasta lui au crezut ca bucuria pro­­fetita de episcop, mort acum, era pe cale de a se îm­plini. Dar tra­tamentul nu a dat nici un rezultat, iar ma­ma si fiica au revenit în tara dupa câteva luni. Dis­pe­rata, sotia docto­ru­lui a hotarât sa mearga la mor­­mân­tul lui Vasile Afte­nie pentru a se ruga. “Din acea zi, biata femeie a venit regulat în cimitir. Aprin­dea un snop de lumânari, se ase­za în genunchi lânga locul asta de veci, tinea o mâna pe caruciorul fetei, cu cealalta strân­gea crucea de lemn si plân­gea cu lacrimi amare. Toti cei care lucram în cimitir eram tulburati de dezna­dej­dea ei. A udat cu râuri de lacrimi rasa­durile de pe mor­mân­tul episco­pu­lui! Câtiva ani la rând, aici au crescut cele mai triste pan­selute pe care le-am vazut vreodata.” Nea Marin ofteaza si îsi trage de pe cap sapca al­bastra. “N-a trecut nicio sap­tamâna, ca s-a si aflat de vizi­te­le zilnice ale bietei femei. Securistul care venea periodic i-a cerut portarului sa nu o mai lase înaun­tru. Ne­fe­ricita mama reusea sa se strecoare, totusi, când omul de la poarta se ducea sa manânce, ori intra în bi­roul administratiei. De multe ori, barbatul venea dupa ea, la mormânt, sa o dea afara. Pâna la urma, n-a fost chip si s-au lasat pagubasi amândoi, si porta­rul, si secu­ris­tul…” Asa s-au scurs câtiva ani, fara sa se întâmple nimic. Dar profetia celui dintâi mar­tir greco-catolic nu fusese vorba în vânt! “Într-o dimineata de toamna, dupa ce daduse prima bru­ma, am auzit plân­sete, parca mai tari ca de obicei, într-o latura a cimi­ti­rului. Îmi amintesc ca astazi… La ora aceea, nu prea era venita multa lume. M-am dus într-acolo si mi-am dat sea­ma repede ca sus­pinele veneau chiar dinspre mor­mântul episcopului. Câtiva gropari si ceilalti oa­meni de serviciu, care se nimerisera prin preaj­ma, au fost la fel de curiosi ca si mine. Când ne-am strâns lân­ga locul de veci, am ramas înmarmuriti. Toata lumea le cunostea pe mama si pe fiica ei, batuta de soarta. Ei bine, cre­deti-ma ca m-am cutremurat! Fata statea în picioare, cu o privire putin lunatica. În jur, nici urma de carut… Ne-am dat seama ca bietul copil veni­se de acasa pe picioarele lui! Era asa frumoasa, ca se facuse putin mai dom­nisoara. Nu ne venea sa credem ca ieri o vazu­sem oloaga, iar acum mer­­gea si vorbea. Punea mâna pe umarul maica-si si îi spu­nea încet: «Linisteste-te, ma­ma, te rog, linis­tes­te-te!». Femeia era în genunchi. Sa­ruta tarâna de pe mor­mântul episco­pului si mângâia pamântul cu pal­me­le, de parca ar fi mângâiat obrazul mortului. Striga, din când în când, cu lacrimile siroaie pe obraji: «Mi-ai dat fata înapoi, mi-ai adus fata!». Toti cei de fata ne-am în­chi­nat, cu ochii ume­ziti. Asta este singura data, în viata mea, când pot spune ca am fost mar­to­rul unei minuni…”
De atunci, s-a întins vestea locu­lui. Chiar de a doua zi, doctorul, cu sotia si fiica lor, au venit împreuna la mor­­­mântul Preasfintitului Vasile Af­tenie. Ei au con­struit monumentul fu­nerar ce exista si azi. Nea Marin nu poate uita nici un amanunt. “În amin­tirea primei cruci de lemn, m-au ru­gat sa scriu si pe noua cruce alba «V.A. – 1950», dar am completat inscrip­tia, pe placa de mar­mora de pe postament, cu nu­mele întreg, plus anul nas­terii si al mortii. Zeci de ani la rând au continuat sa vina zilnic, toti trei, cu o recunostinta nemarginita! Aprin­deau lumânari, se asezau în genunchi, tinându-se de mâini, si plângeau de bucurie. Am vazut cu ochii mei… Dupa Revolutie, când s-a înmultit lumea în cimi­tir, se vorbea ca ar fi ple­cat din tara, caci doctorul fusese persecutat pentru cele întâmplate.” Formula As

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.