Site icon Tfm Portal – Stiri, Articole, Felicitari

Sufletul omenesc – icoanã a Prea Sfintei Treimi

Creat dupã chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), prin minte, cuvânt
si inimã (treimea umanã), crestinul este chemat sã devinã asemenea cu
Dumnezeu prin sfintenie (Matei 5, 48), care se obtine cu ajutorul Harului lui
Dumnezeu, prin practicarea virtutilor crestine [n.red.: treimea minte-cuvântinimã
este doar o imagine-icoanã ajutãtoare si nu una antropologicã].
Asemãnarea crestinului cu Dumnezeu înfãtiseazã starea de deplinã
sfintenie, dreptate si moralitate, ce poate fi atinsã prin statornicia în fapte
bune, crestine, de cãtre om. Acest lucru depinde de actiunea puterilor
spirituale si morale omenesti, iar pe de altã parte de ajutorul Harului
Dumnezeiesc.
Prin Sfântul Botez, omul cel vechi este înmormântat cu Hristos, pentru
ca împreunã cu El sã învieze (Galateni 3, 27), devenind astfel purtãtor de
Hristos sau Hristofor. În acest fel, crestinul intrã, prin Iisus Hristos, în Trupul
Sãu Tainic (Mistic), iar Treimea Dumnezeiascã locuieste acum înlãuntrul
inimii sale (Ioan 17, 21) si îl îndumnezeieste prin energiile Sale Divine
Necreate.
Treimea Umanã, chip al Sfintei Treimi, trebuie sã se adânceascã în
asemãnare, rãmânând în legãtura dragostei dumnezeiesti pentru cã cel ce
nu face acestea, îsi sfâsie sufletul treimic, desfãcând mintea de cuvânt si
de vointã. Pãcatele si diavolii destramã treimea umanã, astfel încât:
· mintea, în loc sã fie smeritã si luminatã de Duhul Sfânt, devine mândrã
si plinã de întunecimea pãcatelor ;
· cuvântul vorbit, în loc sã fie plin de Duh (de harul si de mireasma
Duhului Sfânt), devine plin de duhoarea pãcatelor ;
· inima, în loc sã fie smeritã si jertfelnicã, pentru mântuirea aproapelui,
devine împietritã si plinã de iubire de sine.

Crestinul are minte, cuvânt si duh, iar mintea nu este fãrã de
cuvânt, nici cuvântul fãrã duh, si acestea sunt una în alta si în ele însele.
Pentru cã mintea grãieste prin cuvânt si cuvântul se aratã prin duh.
Prin aceasta, omul poartã un „chip” al Sfintei Treimi. Harul
Dumnezeiesc (Energie Divinã Necreatã) trebuie sã lumineze mintea
noastrã, sã o aducã la puritate, restabilind facultãtile ei rationale si intuitive,
orientate spre contemplatie si îndumnezeire.
Rugãciunea ne reface chipul treimic
si ne aduce asemãnarea cu Dumnezeu
Mintea noastrã este aceea care hrãneste sufletul nostru. Darul
Duhului Sfânt pãtrunde în noi prin poarta mintii noastre. Dar aceastã poartã
este închisã de pãcatele noastre si de diavoli. Trebuie sã ne rugãm pânã
se deschide poarta mintii si prin ea va veni darul lui Dumnezeu în mintea
noastrã si de aici în inima noastrã. Iar, când plinãtatea harului va umple
inima noastrã, el se va revãrsa în afarã, pãtrunzând din suflet în trup,
transformându-l din muritor în nemuritor, din stricãcios în nestricãcios,
fãcându-l iradiator de bunã mireasmã, taumaturg si theofor (exemplu:
trupurile sfintilor).
Cea mai sigurã si scurtã cale a unirii mistice a mintii cu cuvântul si cu
vointa, precum si a acestora, a omului deci, cu Dumnezeu, se realizeazã
prin „Rugãciunea lui Iisus”. Toate faptele bune, crestine, ajutã mintea sã
câstige dragostea dumnezeiascã, dar mai mult decât toate, rugãciunea
curatã. Rugãciunea lui Iisus curãtã firea umanã de pãcate mai repede
decât orice faptã bunã, deoarece ea are ca lucrare si ca îndeletnicire
porunca cea mai mare si mai cuprinzãtoare decât toate celelalte porunci:
aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul sãu, din toatã inima sa
si din tot cugetul sãu, si pe aproapele sãu ca pe sine însusi. În mod
deosebit, pentru împlinirea acestei porunci, dar si pentru împlinirea
celorlalte, i se dã omului darul cel mai presus de fire a lui Dumnezeu,
pentru a se putea ruga si curãta. Prin „Rugãciunea lui Iisus”, se poate
curãta deplin si cât mai repede, atât mintea, cât si inima omului. Si dupã
cum trupul care nu respirã este mort, tot astfel si sufletul care nu se roagã
neîncetat (1 Tesaloniceni 6, 17) este mort duhovniceste.
Lucrarea „Rugãciunii lui Iisus” este simplã si nu necesitã nici un fel de
studii si nici cunostinte înalte. Nu se cere nimic altceva decât dragoste
înflãcãratã pentru Mântuitorul Iisus Hristos si repetarea neîncetatã a
rugãciunii, cu atentie, cu fricã de Dumnezeu si cu duh smerit. Nu se cere
de la început rugãciunea inimii sau celelalte faze mai înalte ale ei, ci numai
13
repetarea ei, cu buzele mai întâi, apoi – alternativ – cu buzele si cu
mintea, si asa mai departe. Noi sã facem ceea ce este omeneste, adicã
repetarea rugãciunii asa cum este ea, chiar necuratã – la început, si
Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc – adicã urcarea noastrã pe
treptele cele mai înalte ale „Rugãciunii lui Iisus”.
„Rugãciunea lui Iisus” cere, în primul rând, despãtimirea de lume,
ascultarea de un duhovnic sporit si pãzirea poruncilor Dumnezeiesti. La
început, atentia noastrã se va concentra pentru împlinirea poruncilor
dumnezeiesti si va fi ocupatã cu deprinderea înfrânãrii si a ascultãrii.
Sfintii Pãrinti spun cã virtutile nu unesc pe om desãvârsit cu
Dumnezeu, ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugãciunii,
care uneste pe om cu Dumnezeu – Sfânta Treime. Virtutile sunt conditia
esentialã pentru a primi mai mult har, dar ele nu aduc prin ele însele har.
Când duhovnicul, care are „Rugãciunea lui Iisus”, realizeazã cã vointa
ucenicului sãu a fost tãiatã si cã a fost curãtit de patimile cele mai grave,
atunci hotãrãste sã-i dezvãluie din tainele „Rugãciunii lui Iisus”, dar si
atunci nu-i spune totul, ci numai atât cât poate el duce si lucra (ucenicul).
Duhovnicul va cãlãuzi pe ucenic putin câte putin, pentru a evita o cãdere
prea mare, în caz cã ar putea fi amãgit sau dus în gresealã.
Scopul principal al „Rugãciunii lui Iisus” este reunificarea omului
„care s-a împãrtit” prin cãderea în pãcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi,
a fost creat „dupã chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este
Treime, adicã fiintã în trei ipostaze (persoane): Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt.
Astfel, sufletul fiind creat dupã chipul lui Dumnezeu, este unic, dar multiplu.
El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia).
Toate aceste trei puteri trebuie sã fie unite si îndreptate spre Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mãrturisitorul spune cã: „prefacerea acestor puteri
dupã fire, înseamnã pentru minte sã cunoascã pe Dumnezeu, pentru
dorintã sã doreascã si sã iubeascã pe Dumnezeu, iar pentru vointã sã
împlineascã Voia lui Dumnezeu, cea Sfântã”. Numai în acest fel este
împlinitã porunca Dumnezeiascã: „Sã iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu
din toatã inima ta, din tot sufletul tãu, din tot cugetul tãu si din toatã puterea
ta” (Marcu 12, 30).
Când mintea rãmâne în Dumnezeu, ridicã dorinta sã îl iubeascã si
vointa sã lupte împotriva duhului celui rãu si sã caute curãtirea. Astfel,
existând un imbold spre Dumnezeu, existã si unirea cu Dumnezeu. Din
contrã, pãcatul rupe unirea celor trei puteri sufletesti. Astfel, mintea tinde
sã-L nesocoteascã pe Dumnezeu, puterea poftitoare este îndreptatã spre
creaturi si spre pãcate, iar vointa este supusã tiraniei patimilor. Astfel,
pãcatele vor înrobi cu totul sufletul. Sfântul Grigorie Palama descrie astfel
aceastã stare: „Mai întâi mintea se miscã departe de Dumnezeu si se
întoarce spre celelalte creaturi; de câte ori vom deschide o usã patimilor,
14
mintea se va împrãstia imediat, preocupatã fiind tot timpul de lucruri
trupesti si lumesti si asupra multimii plãcerilor si gândurilor împãtimite ce
vin din ele”. Apoi, mintea cãzând de la Dumnezeu, abate dorinta de la El si
de la poruncile Lui: „Când mintea rãtãceste, dorinta este împrãstiatã în
desfrâu si nebunie”.
În cele din urmã, vointa este chinuitã si supusã patimilor. Astfel, omul
care a fost sortit sã devinã fiu al lui Dumnezeu dupã har, devine un ucigas
asemenea celor mai sãlbatice fiare, asemãnându-se mai degrabã cu un
scorpion sau cu o viperã.
Deci, în acest fel, cele trei puteri sufletesti se abat de la Dumnezeu si
în acelasi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinta ar vrea sã se întoarcã
la Dumnezeu, dar vointa nu-i permite. Pofta ar vrea sã se întoarcã la
Dumnezeu, dar mintea – neavând credintã în Dumnezeu – nu vrea sã-L
iubeascã. Crestinii trebuie sã lupte pentru aceastã unitate a sufletului si sã
o atingã în final prin „Rugãciunea lui Iisus”. Întoarcerea noastrã la
Dumnezeu începe cu adunarea mintii. Scopul nostru este sã despãrtim
mintea de atractiile care o înconjoarã si sã o aducem înlãuntrul inimii, astfel
încât si pofta sã fie adusã înapoi la Dumnezeu.
Refacerea chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnã deci
unirea (actiunea în comun, în consens) a mintii, inimii si vointei omului,
lucru care poate avea loc numai dupã despãtimirea lor, curãtirea lor (prin
rugãciunea isihastã în special). Iar realizarea asemãnãrii omului cu
Dumnezeu înseamnã unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui. (Mina Dobzeu – Rugãciunea lui Iisus . Unirea mintii cu inima si a omului cu Dumnezeu)

Exit mobile version