Erau cateva zile pe an, cand “chilia” Parintelui se largea enorm. In primul rand, de Sfantul Dumitru. Cam acelasi lucru se petrecea, insa, si de ziua sa de nastere (16 noiembrie). Veneam in serii. Eram ca verigile unui lant aurit. Cand unii intrau, altii se simteau datori sa plece, ca sa faca loc. Adesea veneam acolo de pe deal, de la pelerinajul de Sfantul Dumitrie Basarabov, ca sa-i povestim. Vedeam in felul in care se desfasura pelerinajul, in numarul pelerinilor, un fel de barometru al starii Bisericii in acel moment. Pe de-o parte, al starii interne de credinta marturisitoare, pe de alta parte, al gradului de opresiune la care era supusa Biserica intr-un moment sau altul si care varia din motive nu totdeauna detectabile.
De ziua lui, telefonul suna necontenit din Bucuresti, din tara, din strainatate. Imi aduc aminte ca unul dintre cei care dadeau nesmintit telefon ca sa-l felicite pe Parintele era Preafericitul Daniel, pe atunci numai teologul laic Daniel Ciobotea. formula as