Daca nu l-ai cunoaste mai bine, ai zice ca parintele Caliopi e un monah neobisnuit, fara liniste si astâmpar. Mereu e în miscare. Citeste, se bucura de armoniile muzicii psaltice sau picteaza, cautându-si în permanenta locul, fie la vernisajul unei importante expozitii bucurestene, fie departe de lume, în refugiul unei colibe de sihastru din Muntii Rarau, unde obisnuieste sa se roage asa cum stie el mai bine – în linii suave si nuante de culori. Cu vârful penelului înmuiat în vopseluri, mângâie toata ziua figuri de îngeri si sfinti. Atâta face, doar mângâie si scoate la lumina gesturi, chipuri si înfatisari, fara a avea vreo clipa pretentia de a fi creator sau artist plastic. El e numai slujitor si paznic la icoane. E trezorier al unor chipuri senine si transfigurate de bunatate, asemenea marilor duhovnici si monahi, pe care parintele a avut privilegiul de a-i cunoaste de aproape: Cleopa, Paisie, Sofian, Staniloae, Anania, Visarion.
În chilia lui ca o gaoace, de la Orlat, parintele se bucura în fiecare zi si se minuneaza de tot ce vede. Se bucura ca un copil, ca un om nascut a doua oara, asa cum s-a si întâmplat la modul cel mai concret dupa 1990, când a supravietuit unui accident groaznic de masina, în drum spre santierul pe care lucra ca inginer. Nimeni nu-i dadea nicio sansa de vindecare, dar Dumnezeu a vrut altfel si l-a salvat, nu fara a-l scuti sa treaca prin calvarul a sase luni ce l-au tintuit nemiscat la pat, în dureri si insomnii atât de cumplite, încât, la un moment dat, ajunsese sa-si doreasca moartea, sa o caute chiar, înghitind într-o clipa de ratacire o cutie întreaga de Diazepam. “Ajunsesem o leguma”, îsi aminteste parintele. “La 42 de ani, eram un decrepit, o umbra, un mosneag fara vârsta, un om posac si parasit de toti prietenii, de toti colegii de serviciu… Când a venit sa ma vada, fiica mea a ramas împietrita si fara glas în mijlocul camerei. Vazându-ma cum arat, s-a speriat atât de tare, încât nu a mai stat nicio clipa pe gânduri si m-a suit în masina, pentru a se opri direct la poarta Mânastirii Nicula. M-a lasat acolo, ca o ultima speranta, spunându-i staretului Visarion, cu lacrimi în ochi, doar atât: «Pe tata numai Dumnezeu poate sa-l mai vindece». formula as