De paza la îngeri si chipuri de sfinti

Daca nu l-ai cunoaste mai bine, ai zice ca parintele Caliopi e un monah neobisnuit, fara liniste si astâmpar. Mereu e în miscare. Citeste, se bucura de armoniile mu­zicii psaltice sau picteaza, cautân­du-si în permanenta locul, fie la vernisajul unei importante expozitii bucurestene, fie departe de lume, în refugiul unei colibe de sihastru din Muntii Rarau, unde obisnuieste sa se roage asa cum stie el mai bine – în linii suave si nuante de culori. Cu vârful penelului înmuiat în vop­seluri, mângâie toata ziua figuri de îngeri si sfinti. Atâta face, doar mângâie si scoate la lumina gesturi, chipuri si înfatisari, fara a avea vreo clipa pretentia de a fi creator sau artist plastic. El e numai slujitor si paznic la icoane. E trezorier al unor chipuri senine si transfigurate de bunatate, asemenea marilor du­hovnici si monahi, pe care parintele a avut privilegiul de a-i cunoaste de aproape: Cleopa, Paisie, Sofian, Staniloae, Anania, Visarion.

nicula

În chilia lui ca o gaoace, de la Orlat, parintele se bucura în fiecare zi si se minuneaza de tot ce vede. Se bucura ca un copil, ca un om nascut a doua oara, asa cum s-a si întâmplat la modul cel mai concret dupa 1990, când a supravietuit unui accident groaznic de masina, în drum spre santierul pe care lucra ca inginer. Nimeni nu-i dadea nicio sansa de vindecare, dar Dum­ne­zeu a vrut altfel si l-a salvat, nu fara a-l scuti sa trea­ca prin calvarul a sase luni ce l-au tintuit nemiscat la pat, în dureri si insomnii atât de cumplite, încât, la un moment dat, ajunsese sa-si doreasca moartea, sa o cau­te chiar, înghitind într-o clipa de ratacire o cutie în­treaga de Diazepam. “Ajunsesem o leguma”, îsi amin­teste parintele. “La 42 de ani, eram un decrepit, o umbra, un mosneag fara vârsta, un om posac si parasit de toti prietenii, de toti colegii de ser­viciu… Când a venit sa ma vada, fiica mea a ramas împie­trita si fara glas în mijlocul camerei. Va­zându-ma cum arat, s-a speriat atât de tare, încât nu a mai stat nicio clipa pe gânduri si m-a suit în masina, pentru a se opri di­rect la poarta Mânastirii Nicula. M-a lasat aco­lo, ca o ultima speranta, spunân­du-i sta­re­tului Visarion, cu lacrimi în ochi, doar atât: «Pe tata numai Dumnezeu poate sa-l mai vindece». formula as

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.