„Ooo, ce bucurie! Bine ati venit copii! Bine ati venit, dragii mei!“ Intra cu totii, vreo sapte la numar, în camera cât o chilie, dar pentru suflet cât o catedrala impunatoare. Parintele îi întâmpina cu zâmbetul dânsului cald, care sterge umbrele atozilnicului înnegurat. Îi saruta mâna cu evlavie si se asaza pe aceeasi canapea, strâns, unul lânga altul, mai aduc un scaun, ca sa încapem. Asa era mereu, cu fiecare zi numarul nostru sporea.
Eram acolo, în vremi de cautari în ceata, sub ceruri zabrelite; eram si în cele care pareau a deschide zari nadajduitoare. Eram de sarbatori sfinte, colindatori cu colinda muta, pitita în inimi, orfane de cuvintele binevestitoare, dar eram acolo si atunci când plini de elan si bucurie, glasuiam slobod, cât puteam de tare, cântecele strabune despre Maica Preacurata cu Pruncul Sau si Mântuitorul nostru, Iisus Hristos-Mesia. Atunci ne simteam „acasa“, în coltisorul „cel mai de acasa“ al sufletului nostru. Eram acolo cu doruri curate de împliniri poate prea înalte pentru puterile noastre. Parintele ne intuia miscarile gândului.
Constatam multa dragoste a dânsului pentru copii. A venit odata o doamna cu nepotica ei, o fetita care avea un mic handicap: nu putea sa lege usor propozitiile. Avea însa o mare nevoie de dragostea oamenilor. Aceasta era întelesul, miezul existentei ei, ca respiratia. De aceea, toti cei care o cunosteau o iubeau. Nu stia ce este ura. Cum a intrat în casa s-a îndreptat spre parintele si maicuta: „Ma iubiti?“ – „Te iubim“, a fost raspunsul. „De ce ma iubiti? Ma iubiti mult? Cât de mult? Pâna la Dumnezeu? Dar cât este pâna la Dumnezeu? Tot asa de mult îi iubiti si pe ceilalti? Dar cel mai mult pe mine, nu-i asa?“ Întrebari fundamentale pentru orice crestin si cât de complexe si profunde raspunsuri se cer pentru teologi. lumina