“În 1949, el îsi începuse lucrarea la Mânastirea Prislop. Si-a adus ca ucenici acolo pe parintele Dometie Manolache, viitorul duhovnic de la Râmeti, si pe Leonida Plamadeala, viitorul mitropolit al Ardealului. Voia sa aiba un manunchi de calugari mai râvnitori, mai pregatiti teologic, cu care sa faca lucrare duhovniceasca în mânastire. Cei doi, care mi-au fost prieteni buni, i-au tot spus parintelui Arsenie Boca sa ma caute si pe mine si sa ma aduca alaturi de ei la Prislop. Doar ca parintele, care ma cunoscuse în perioada cât fusese duhovnic la Sâmbata de Sus, nu stia acum de unde sa ma ia. Unii îi spusesera ca am plecat în strainatate, de vreme ce nu ma gasise Securitatea, dar prietenii mei, care aveau oarecum aceeasi rezonanta sufleteasca cu mine, simteau în inima lor ca am ramas în tara si stau ascuns pe undeva. Asa ca l-au tot îndemnat sa ma caute. Si atunci, parintele Arsenie Boca s-a urcat în tren si a mers la Oradea, unde tatal meu era preot. Ei se cunosteau din vremea când eu fusesem la Sâmbata, prin ’44-’45, asa ca tata a avut încredere în el si i-a spus ca ma ascundeam într-o casa din Timisoara. Si parintele Arsenie a venit dupa mine, fara a se teme de urmari. A gasit casa, a intrat în curte, a sunat la usa si daca a vazut ca nu raspunde nimeni, a încercat sa se uite printre jaluzelele de la fereastra, sa vada daca e cineva în interior. Atunci m-am uitat si eu, ca sa vad cine suna. Când i-am vazut parintelui ochii, am înlemnit. I-am deschis apoi usa repede.
Asa cum era îmbracat, în rasa monahala, cu barba lui mare, ma temeam sa nu atraga atentia. L-am întrebat direct: «De ce ati venit sa ma cautati, parinte?» Mi-a raspuns simplu: «Ca sa te aduc la mânastire!» Si a început sa-mi explice ca a primit încredintarea episcopului de la Arad sa reorganizeze Prislopul. Am refuzat de la bun început. I-am explicat ca pentru mânastire ar fi prea mare pericolul sa ascunda un fugar. A plecat oarecum suparat, fara sa stie ca vizita aceea ne va schimba, si lui, si mie, viata. La întâlnirea din Timisoara, parintele Arsenie m-a convins sa renunt la planurile mele de fuga din tara, si foarte bine a facut. Nu eram pregatit pentru asa ceva. Cel mai probabil, securistii m-ar fi prins la granita si as fi ajuns, pentru ca eram student, în iadul reeducarilor de la Pitesti, unde nu stiu daca as fi rezistat. Asa, cu sfatul parintelui, am mai peregrinat ca un fugar înca sase ani, iar când am fost arestat, teroarea de la Pitesti încetase si am facut închisoare «normala», la fel ca ceilalti detinuti politici. Dar întâlnirea din Timisoara l-a costat libertatea si pe parintele Arsenie. Securistii au aflat rapid despre prezenta lui în oras. Îl urmareau de ani de zile, tineau sub observatie lucrarile pe care le facea la Prislop, dar nu avusesera cu ce sa-l acuze. Acum, însa, îl aveau la mâna. Nu numai ca nu ma denuntase pe mine, dar ma si vizitase. Asta era o învinuire grava în acele vremuri, asa ca l-au arestat si a avut de suferit din pricina mea…”
Parintele Nicolae Bordasiu tace îngândurat. Se framânta si acum pentru suferintele pe care parintele Arsenie Boca le-a rabdat din pricina întâlnirii cu el. E inima lui buna, care vrea sa ia tot raul asupra ei, si apoi, smerita, sa se si învinovateasca pentru el.
formula as