Biserica Sfântului Mare Mucenic Ciprian, izbavitorul de vraji

E vineri seara. O seara umeda si rece, scaldata într-o ploaie de sfârsit de octombrie, care face întunericul sa para mai patrunzator si mai hâd decât este. Biserica e plina. Suntem împreuna, lipiti, aproape un singur trup, tineri si batrâni, femei si bar­bati, unii mai cu stare, altii sarmani de-a drep­tul, uniti, cu totii, într-o sin­gura che­mare. Dinspre altar, vocea parintelui se aude blând, contrastând puternic cu rugaciunea înfricosatoare a Sfân­tului Vasile cel Mare, ale carei cu­vinte izgonesc necuratul: “Te bles­tem pe tine, începatorul rautatilor si al hulei, capetenia împotrivirii si urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine, cel aruncat din lumina cea de sus si surpat pen­tru mândrie în întunericul adâncului.”
Fiecare dintre credinciosii care ajung la Biserica Zlatari din Bucuresti au pe suflet o povara sau poarta o bucurie. Vin sa se roage sau sa multumeasca. Pe toti i-a adus aici prezenta nevazuta, dar puternica si ocro­titoare, a Sfântului Mare Mucenic Ciprian, izbavitorul de vraji, a carui mâna se afla în acest lacas, de peste doua sute de ani.
În veacul al XVII-lea, când pe locul Zlatarilor din Sarindar se ridica o micuta biserica de lemn, mahalaua aurarilor si argintarilor greci trebuie sa fi fost plina de viata. Era la un pas de Lipscanii prin care multimea trecea într-o vânzoleala neîncetata, cautând sa traga ori sa manânce la unul din hanurile însirate, la vedere, pe ulita, sa cumpere si sa vânda marfuri de tot felul, sa se plimbe sau, pur si simplu, sa caste gura la ce se mai întâmpla în târg. O lume de târgoveti, aflata în neînce­tata miscare, între módele din Apus si din Rasarit, un loc în care miresmele grele si voluptuoase ale Orien­tului se întâlneau cu aerul proaspat si tare al moder­nului Occident.

“Eu sunt ardeleanca si am avut multe probleme cu farmecele, dar Dumnezeu m-a ajutat mult prin Sfân­tul Ciprian. Fratele meu nu a vrut în tinerete sa ia de nevasta fata unei vecine, cu care copilarise. Drept razbunare, ne-a facut vraji la toata familia. Mergea în spatele gradinii si arunca tot felul de necu­ratii, de pe urma carora s-au bete­git toate dobitoacele. Vecina aceas­ta a noastra i-a facut cel mai mult rau mamicii. De ea s-a «ocupat» cel mai mult, pentru ca stia ca daca o termina pe ea, ne termina pe toti. S-a întâmplat sa o si ia de piept si sa-i spuna în fata: «Tu, nenorocito, ce faci de nu te pot omorî?!» Dar mamica nu a murit, pentru ca e o fe­meie tare credincioasa, care se roa­ga foarte mult. Acum are 86 de ani si stie pe de rost Acatistul Rugului Aprins, scris de parintele Daniil Sandu Tudor, si-l spune mereu. Si i-am cusut si eu la haina o cruciulita de la botez, o bobita de tamâie, cu putin carbune, care a ars aici, în altar, si cu rugaciu­nile Sfântului Ciprian, si pomelnic, duminica de dumi­nica, la Sfânta Liturghie, ne-am izbavit!”
Multe minuni a vazut doamna Eugenia perindân­du-se prin fata ochilor, în cei peste treizeci de ani, de când slujeste la pangar. “S-a întâmplat de multe ori ca vraji­torii sa pân­gareasca aghias­ma, astfel ca oa­menii sa nu se poata folosi de ea. De abia o sfinteam, ca ne si tre­zeam, dupa niciun ceas, cu necu­ratii arun­cate în vasul cu apa sfintita. Asa am ajuns sa-i pu­nem lacat si un robi­net, ca oricine sa-si poata lua aghiasma, dar nimeni sa nu mai poata arunca ceva îna­untru.” formula as