Ca aceasta sa fie benevola, facuta din inima, nu de sila sau de teama. Sa fie completa, adica sa cuprinda toate pacatele facute de la ultima marturisire, fara sa tainuim ceva. Sa fie sincera si obiectiva, neîncercând sa diminuam gravitatea pacatelor savârsite (vezi pr. prof. Ene Braniste, Liturgica speciala…, p. 188).
Pentru a atinge aceste obiective, practica cea mai logica si mai indicata este ca mai întâi penitentul sa spuna ce pacate îl apasa, dupa ce si-a facut examenul de constiinta. Dupa aceea intervenim noi, slujitorii, cu întrebarile, pentru a ne lamuri si clarifica unele greseli sau daca dorim sa aflam si alte aspecte ale vietii duhovnicesti ale penitentului. Dialogul trebuie sa fie sincer, deschis si la obiect, cu amabilitate si caldura, ca de la parinte la fiu, fara reprosuri sau acuzatii grave si dure, pentru a nu inhiba persoana respectiva.
Partea a treia este tot rituala, ca si prima. Preotul pune epitrahilul pe capul penitentului îngenuncheat, îi citeste rugaciunea de iertare, rosteste o ectenie întreita si face otpustul, apoi îi da dezlegarea de pacate prin punerea mâinii, cu formula „Domnul si Dumnezeul nostru…“ si cu semnul crucii pe cap. Rosteste „Cuvine-se cu adevarat…“ si prescrie canonul sau epitimia de urmat. Pacatosilor cu pacate mari, care nu sunt vrednici de a se împartasi, nu li se da dezlegarea decât dupa îndeplinirea canonului sau a epitimiei.
Dupa savârsirea Tainei Spovedaniei, preotul este obligat sa pastreze secretul Marturisirii. lumina