Vipia din vara a secatuit cerul de ploi si albiile râurilor de ape. Dunarea însasi si-a subtiat atât de mult curgerea în dreptul Calarasiului, încât din strafunduri au iesit la suprafata, aratându-ne, în splendoarea maretiei lor, vechile ziduri ale cetatii de la Pacuiul lui Soare. Fenomenul, ce se petrece o data cam la zece ani, ne-a permis, într-o zi la fel de secetoasa de octombrie, sa pasim pe zidurile “Atlandidei” noastre, pâna spre mijlocul fluviului, sa ne coborâm la baza turnurilor cetatii care, nu peste multe zile, se va scufunda, din nou, ca o naluca, în adâncuri.
Sa vezi si sa traiesti o minune nu-ti sta la îndemâna oricând. De aceea, când parintele arhimandrit Andrei, staretul Manastirii Dervent, din judetul Constanta, ne-a propus sa “pasim” peste bratul Ostrov, spre “jungla” de pe insula Pacuiul lui Soare, pentru a calca pe zidurile vechii cetati care rasarisera din valuri pâna spre mijlocul Dunarii, am sarit deîndata în barca si am pornit sa vedem minunea. Drum scurt, de numai câteva minute, si nerabdarea ne-a fost satisfacuta din plin. lumina