Spre dimineata unei nopti de toamna am avut un vis. Ma framântau unele probleme si cazusem în deznadejde. Din senin, un mosnegut, îmbracat în haine preotesti, negre, paseste în camera mea, zâmbind si emanând o bunatate nespusa. I-am recunoscut chipul dintr-o fotografie draga mie. Am început sa plâng. „Fugi de la mine, nu sunt eu vrednic sa vad sfintii lui Dumnezeu”, i-am spus. A zâmbit. S-a apropiat si m-a întrebat: „Ia spune, ce te apasa?”.
Am prins curaj. I-am spus tot ce aveam pe suflet si, în genunchi, i-am îmbratitat picioarele, plângând. A urmat un dialog pe care îl voi pastra pentru mine. A aparut si bunica mea, care i-a strigat: „Eu stiu cine sunteti, parinte. Sunteti Sfântul Nectarie”. „Da, eu sunt”, a raspuns zâmbind. L-am rugat sa ma mai lase sa-l îmbratisez.
Felicitari cu Sfantul Nectarie
Plângeam. M-am trezit plângând. Ce bucurie am trait atunci. M-am temut sa nu fie un vis de la diavol, de aceea i-am povestit unui staret de manastire. „Mai, mai, câte mai face Sfântul Nectarie”, a spus cu lacrimi în ochi. De atunci am stiut ca trebuie sa ajung în Grecia, la el acasa. Nu stiu cum m-am trezit pe feribotul de Eghina, „Aghios Nektarios”.
Am pasit în curtea manastirii seara, exact la începutul privegherii dinaintea hramului. Ce atmosfera tainica, paream a fi pe alta lume. Inima parea ca-mi sparge pieptul. Sfintele moaste, sfântul mormânt, chilia „bunicutului”, manastirea cu florile atât de dragi lui, toate care mai înainte, doar visam sa le vad. Eram ca un copil într-un magazin cu dulciuri. si ce „dulciuri” am gasit la manastirea sfântului… Ne-am întors a doua zi la Sfânta Liturghie. Catedrala plina. Multi arhierei. Pareau desprinsi din icoane. M-am ascuns într-un colt si am simtit nevoia sa plâng. Nu puteam îndura atâta bucurie. doxologia