Exista, probabil, dintotdeauna, tipuri de discurs al caror succes e asigurat de „corectitudinea“ tantosa a amplasamentului lor ideologic. „Se poarta“, „da bine“, e „democratic“, e „progresist“, e „împotriva discriminarii“, e pentru „drepturile omului“, e „trendy“ etc.
Uniunea Europeana a adoptat, necugetat, o seama de masuri pripite, fara sa calculeze riguros consecintele, fara sa-si evalueze ferm potentialul. Mai multa (si mai consecventa) implicare în zona de obîrsie a crizei, mai multa cooperare cu agenti extra-europeni, co-interesati în rezolvarea conflictelor, mai multa analiza ne-electorala, mai multa ingeniozitate organizatorica, mai putine discursuri, mai putine idiosincrasii, mai multa chibzuinta tehnica, filtre mai inteligente si mai scrupuloase la granite – iata cîteva puncte de pornire cît de cît rezonabile. Restul e tapaj mediatic, tîfna pro sau contra, chermeza de strada, discurs gata-facut, cochet si rentabil pentru „imaginea“ proprie. În încheiere, trebuie sa marturisesc o mare perplexitate si o mare tristete. Islamul nu e, cum am ajuns sa credem, o adunatura de teroristi, o armata de kamikaze, o cultura a fundamentalismului. Din pacate, în aceasta materie, europenii au ajuns la un inadmisibil nivel de ignoranta.
Europa nu poate fi azil planetar, dar nici nu poate asista inerta la o catastrofa de proportii. Nu ne putem preface ca nu ne intereseaza, nu putem mima absenta.