Eu cred ca informaticienii gândesc orice program pentru a fi foarte accesibil. Retelele de internet, programele pentru calculator sau telefoanele inteligente, totul este gândit anume pentru a fi foarte usor de accesat. Am ramas uimit vazând ca fetita mea, la doar trei ani, fara sa o învat eu, stia sa-mi foloseasca telefonul, dupa ce s-a jucat cu el de trei-patru ori si a stat cu el doar câteva minute. De unde sa aiba dexteritatea asta? Eu cred ca produsele sunt create special pentru ca omul sa nu depuna niciun efort intelectual, sa nu aiba nicio bariera în fata lor si sa le foloseasca cu o cât mai mare lejeritate pâna la dependenta. Pe de alta parte, nu cred nici ca le poti interzice copiilor sa le foloseasca. Nu-i poti spune unui adolescent sa stea fara telefonul conectat la internet sau fara calculator si televizor. Vor gasi întotdeauna metode de a ocoli interdictia.
Nu poti sa-ti cresti copiii sau sa le dai impresia ca se poate trai într-un balon de sticla, din care televizorul, internetul, calculatorul nu fac parte, desi e clar ca îi afecteaza. Eu cred ca exista si o normalitate, dar exista si patologii; adica sunt tineri care stau foarte mult în fata calculatorului si vorbesc continuu pe toate retelele de socializare, dar cred ca exista si tineri normali. Pe de alta parte, exista si un posibil refugiu în lumea virtuala. Pentru un adolescent, contul de facebook poate fi locul în care povesteste cu prietenii lui lucruri intime si directe, care îl privesc si care îl dor. Si acolo, în acele relatii, poate avea senzatia de libertate fata de mama sau tata, care întotdeauna îi impun un standard – tu sa nu faci aia sau aia. Daca în familie toate sunt cu “Tu sa nu faci!” – atunci e clar ca optiunea lui se va duce spre contul de socializare. La urma urmei, de ce apeleaza un adolescent, preponderent, la o astfel de comunicare? Eu cred ca familia moderna a devenit un spatiu extrem de rece. Si toate pornesc de la sot si sotie. Îmi spunea, la un moment dat, cineva: “Parinte, discutia mea cu sotia este foarte protocolara.” Si i-am spus: “Tu nu o iei în brate? Nu va alintati, nu va spuneti câte o gluma?” “Nu!” “De ce?”. “Nu am timp!”. Mie mi se pare ca în felul asta pierdem lucruri fundamentale. Traiul modern ne soarbe timpul. Imaginati-va atmosfera asta într-o familie unde tatal si mama nu comunica între ei, ba, au si presiunea banilor asupra capului. Ei cred ca daca le asigura copilului lor existenta, si-au facut datoria, si-au împlinit rostul. Au uitat de faptul ca acel copil are nevoie, în primul rând, de tandrete, are nevoie sa îsi vada mama si tatal îmbratisându-se, sarutându-se, tinându-se în brate, aratându-si afectiunea si iubirea unul fata de altul. Daca în familia lui, copilul nu le mai vede, el fuge spre prima usa care i se deschide, si aceea e usa virtuala. Din fericire, ar mai fi o usa, pe care eu ma rog ca toti copiii sa o nimereasca: usa bisericii. Formula as