Ionita Tunsu, de fel de prin Oltenia, a fost o vreme clopotar la Biserica „Sfintii Voievozi“ din Bucuresti. La început era un om în banca lui si se pare ca era destul de evlavios daca episcopul Ilarion al Argesului dorea sa-l diaconeasca. Poate de aceea i se mai spunea si Raspopitu. Dar n-a mai apucat sa fie hirotonit, întrucât, patruns de idealurile lui Tudor Vladimirescu, s-a haiducit prin partile Craiovei. Viata în preajma bisericii nu a ramas fara urmari în sufletul haiducului, caci el nu omora, nu schingiuia, ba chiar le lasa celor tâlhariti bani de drum. Grosul prazii o împartea vaduvelor cu copii si gazdelor sarace care îl ascundeau uneori de potere.
Generalul rus Pavel Kiseleff a ordonat prinderea lui Tunsu, însa haiducul a aflat, gratie finului sau care era militar de cariera, si a facut în asa fel încât sa-l aiba în bataia pustii pe general, la un popas dintre Bucuresti si Târgoviste. Însa nu l-a împuscat, ci i-a scris o scrisoare în care îsi dadea înca o data masura sufletului sau curat: „Capul excelentei tale a fost azi în bataia pustii mele. N-am voit sa te omor, caci omoram pe un parinte iubit de tara“. lumina