Mai avem înca multe de aflat despre parintele Cleopa, despre cum tinea aprins sirul de candele pe peretele de la Rasarit, lânga altarul de icoane, si, sub pat, pastra întreaga lui agoniseala de calugar neclintit: sumanul, traista si bâta cu care, vreme de noua ani, a pastorit oile mânastirii si a absolvit singur cele mai înalte studii teologice, citind cu nesat Filocaliile sau observând mersul si alcatuirea firii, fosnetul pasarilor de seara si cumintenia copacilor din jur, pe care avea grija sa-i alinte cu nume inspirate chiar de unduirea si forma lor – care stufosi, care drepti, care singuratici, meditativi sau tristi, ca niste salcii.
Uneori, când nu mai putea sa rabde întrebarile si iscodirile insistente ale oamenilor, se refugia în livada din spatele mânastirii. Tragea aer în piept si ramânea nemiscat, un timp. Privea în jur si asculta cum creste iarba si cum copacii discuta între ei. Parintele Cleopa le stia limba. O învatase în cea mai grea perioada a vietii sale – cei sase ani de prigoana comunista, petrecuti departe, în inima padurii bucovinene de la Piatra Taieturii, unde, împreuna cu prietenul sau, parintele Arsenie Papacioc, sapase un gropan umed si racoros, chiar la radacina unei bradanci uriase. E perioada când, haituit de oamenii Securitatii, parintele s-a trezit deodata încercat de o tulburare mai dureroasa si mai grea decât teama de a fi prins si aruncat pe nedrept în temnita comunista. formula as