Însemnarea cu Sfânta Cruce

Astazi, când ne facem cruce, ducem mâna la frunte, la piept si pe cei doi umeri, spunând – “În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin!” Practica însemnarii cu crucea este foarte ve­che în biserica. Ea a luat nastere în primele comunitati iudeo-crestine, care îi în­semnau astfel pe cei care se botezau. Dar, para­doxal, la începuturi, semnul crucii nu avea lega­tura cu crucea pe care fusese rastignit Hristos. Crestinii se însemnau, de fapt, cu ultima litera a alfabetului ebraic, litera “tav” (reprezentata în acele vremuri sub forma unei cruci – “«”), pentru ca asa citisera în cartea profetului Ieze­chiel, cel care proorocise despre ucenicii lui Mesia, adica despre biserica – “Treci prin mij­locul cetatii, prin Ierusalim, si însemneaza cu semnul tav – “«” – pe frunte, pe oamenii care gem si care plâng din cauza multor tica­losii care se savârsesc în mijlocul lui” (Ieze­chiel IX, 4). Ulterior, crestinii au legat simbolul literei “tav” de crucea rastignirii, considerând ca profetia lui Iezechiel fusese si o prevestire a felului în care avea sa moara Mesia.

La începuturi, acest semn era facut doar pe frunte, cu un singur deget. Ulterior, credinciosii aveau sa-si însemneze si buzele, si bratele, si inima cu el. Aceasta extindere a semnului crucii, pe alte parti ale trupului, sta la baza semnului crucii pe care ni-l facem noi astazi, pornind de la cap si apoi asezând degetele pe piept si umeri. Acest fel de a-ti face cruce, foarte vizibil în ex­terior, este însa de data mai târzie, dupa ce reli­gia crestina a avut drept de manifestare în cetate. În timpul prigoanelor, semnul ei era facut foarte dis­cret.
O minune
Una dintre cele mai vechi minuni legate de sem­nul crucii, cu care crestinii obisnuiau sa se însemneze înca din primele veacuri, îi arata puterea tamadui­toare. Întâmplarea, pastrata în traditia bisericii, s-a petrecut cândva în primul secol, la doar câteva de­cenii de moartea si în­vierea lui Hristos.
Un credincios, care fusese bote­zat chiar de Sfântul Apostol si Evanghelist Ioan, a ajuns la sapa de lemn. Încet, asa cum se întâmpla uneori cu cei care se zbat într-o saracie lucie, dezna­dejdea a pus stapânire pe sufletul sau. Disperat ca nu afla nicio iesire, s-a hota­rât sa-si puna capat zilelor. A mers atunci la un vraji­tor evreu de la care a cumparat otrava. Când a ajuns aca­sa, a turnat-o într-un pahar si, din obisnuinta, a însemnat bautura cu semnul crucii, dupa care a baut-o pe nerasuflate si s-a întins pe pat, astep­tând venirea mortii. Dar nu s-a întâmplat ni­mic… Mirat, s-a dus din nou la vrajitor, a cum­parat iarasi otrava, însem­nând paharul cu sem­nul crucii înainte de a bea, dar nu s-a întâmplat nici de data aceasta nimic.
Furios, crezând ca fusese tras pe sfoara, a mers la vrajitor sa-si ceara banii înapoi. Când i-a povestit acestuia tot ce facuse, magicianul s-a cutremurat. I-a spus ca-i daduse o otrava buna, nu încapea nicio în­doiala – dar semnul crucii îl scapase cu viata. Con­vins ca în biserica exista o putere dumnezeiasca, vra­jitorul a cerut sa fie botezat. Traditia spune ca Sfântul Ioan E­vanghelistul l-a primit în biserica pe evreul convertit, iar pe ucenicul sarac si deznadajduit apos­tolul l-a ajutat cu bani, ca sa iasa din sa­racie. formula as