În Constantinopol, Istanbulul de astazi, dincolo de zidurile vechii cetati a Sfântului Constantin, în apropierea Portii Silivri, se ascunde cu smerenie sub pamânt, în tainita unui paraclis din veacul al cincilea, o apa binecuvântata de Maica Domnului care a dat Ortodoxiei una dintre cele mai stralucitoare si mai iubite sarbatori: Izvorul Tamaduirii.
Înfaptuirea binelui naste recunostinta, iar recunostinta îmbraca, în cautarea ei fireasca de a se exprima nu doar în planul sufletesc, ci si în cel material, felurite forme. Recunostinta împaratului Leon cel Mare (457-474) fata de minunea pe care Maica Domnului a facut-o în viata lui a îmbracat forma unei frumoase biserici care avea sa ocroteasca peste veacuri Izvorul Tamaduirii.
Traditia Bisericii ne spune ca, înainte de a ajunge împarat al Bizantului, pe când era înca soldat, Leon obisnuia sa se plimbe în padurile din afara zidurilor Constantinopolului. Într-o zi a întâlnit în padurea de dincolo de poarta Silivri un orb ratacit. Facându-i-se mila de el, Leon a hotarât sa-l ia de mâna si sa-l calauzeasca spre cetate. La un moment dat, orbului i se facuse foarte sete si l-a rugat pe viitorul împarat sa-i dea putina apa. Atunci Leon a intrat în desisul din apropierea locului în care s-au oprit în speranta ca va gasi apa, dar fiind greu de patruns printre arbustii foarte desi, s-a întors întristat. Atunci a auzit un glas dulce care i-a zis: „Nu e nevoie sa te ostenesti, Leone, caci apa este aproape. Patrunde mai adânc în padurea aceasta si, luând cu mâinile apa tulbure, potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui întunecati; si vei cunoaste de îndata cine sunt eu, care salasluiesc aici de multa vreme“. Leon a facut asa cum îi spusese glasul si îndata orbul a început sa vada. lumina